Divizia Operativa Ombudsman un real Sistem Imunitar socio juridic in statul de drept pentru controlul legilor si respectul drepturilor si libertatilor

   JUS * BONA-FIDES * LEX

A.R.S.

Legea   infiintarii  Autoritatii  Romane de Supraveghere, a  contenciosului  contraventional  si de  modificare  a art 15 lit. e si f  din Legea  Avocatului Poporului

                                                – PROIECT- 

                                                                      EXPUNERE  DE  MOTIVE

                         Cuvânt inainte

         Plecând de la simplele realități ale societății moderne în care omul, de la naștere și până la moarte, trăiește întotdeauna în raporturi juridice și morale precis delimitate, fiind născut ca înlănțuit de drepturi și obligații clare izvorâte din multitudinea normelor morale și juridice  care-i reglementează  viața, dar care însă îi permit o marjă liberă de miscare, potrivit  fisei postului ales  prin decizile liberului său arbitru,  dar  care  niciodată nu a  fost acceptat în  forma deviantă și fiind permanent cenzurat de comandamentele  normativului societății,  atunci  trebuie și putem să scanăm  faptele oamenilor indiferent de epocă prin decelarea raporturilor juridice și morale care delimitau  “fișa postului” omului,  raportate la speța, la  timpul și locul faptei !

       Cert este că, azi, ano domini, 2020 România încă bate timid la ușa maturizării democrației sale.

       După 30 de ani de fragedă pruncie și pubertate postdecembristă, în care firicelul democratic românesc a trecut   prin  toate bolile tinereții, de la pojarul  “noi muncim, noi nu gândim”, la economia de cumetrie,  și “ noi nu ne vindem țara, dar am dat-o pe nimic”, la legile big-brother cu mii de oamenti plătiți să scotocească“probe” ilegale prin gândurile și vorbele oamenilor, deși știința dreptului nu permite  nicio pedeapsă pentru actele de gândire, “nemo poena cogitatio punitur”, verdictul  dat de  cele  două științe,  Etica și Dreptul, este tranșant “comportamentul este adevarul”  !  Faptele, nu Vorbele!

     Ne revendicăm istoric că suntem un popor de inteligenți/nația de început a omenirii, în timp ce în realitate ne războim permanent mase întregi de profesii contra altele, manipularea și conflictul ridicându-se din stradă până la cele mai înalte instituții care ele însele crează conflicte instituționale și crize, deși sunt puse acolo tocmai să rezolve problemele cetățenilor. Una este inteligența și alta este înțelepciunea și buna-credință în administrarea țării.    

    Legile- Principiul nemo censetur lege ignorare.

    Sistemul haotic de legiferare s-a dovedit o practică contraproductivă care provoacă dezordine cognitivă.

    Peste acestea se suprapune și instabilitatea legislativă în condițiile în care legile sunt permanent modificate şi remodificate,   prin ordonanţe de urgenţă sau ordonanţe simple care şi ele sunt, la randul lor, modificate prin legile de adoptare în termene situate între 1 și 2 ani. Ori, în această avalanșă este prins cetățeanul căruia permant îi este denegat însăși elementarul drept de  acces  lege, care drept deja a devenit o ficțiune,  știindu-se  că încercarea de a  consulta Monitorul Oficial se face greoi și deseori limitativ,   nemaivorbind de  puzderia de intermediari de soft-uri și publicații legislative.

     O radiografie simplă  a României  arată că,  în anul 2020  s-a ajuns  la o “producție”  legislativă totală de peste  155.462 acte normative, individuale și internaționale,  existente care  începând din 1864 pâna la data de 20 ianuarie 2020, sunt distribuite astfel:

1926 acte dinainte de 22 decembrie 1989 – 53 acte din perioada de 22-31 decembrie 1989 – 1424 acte din 1990- 1121 acte din 1991-1506 acte din 1992-1490 acte din 1993-1896 acte din 1994-2146 acte din 1995-3012 acte din 1996-3165 acte din 1997-2659 acte din 1998-3112 acte din 1999-3803 acte din 2000-4871 acte din 2001-5360 acte din 2002-5590 acte din 2003-7344 acte din 2004-6794 acte din 2005-7492 acte din 2006-7142 acte din 2007-7787 acte din 2008-8786 acte din 2009-7214 acte din 2010-6731 acte din 2011-6451 acte din 2012-6304 acte din 2013-6099 acte din 2014-6488 acte din 2015-6823 acte din  2016- 7077 acte din 2017-7032 acte din  2018 –6608 acte din 2019 si   190 acte pana la 20 ian  2020.

     Practic, rezultă că unui om i-ar trebui cel putin 108 zile dintr-un an să  parcurgă macar o singură dată titlurile celor  155.462 de legi, (acordând 1min/lege-24/24h), ignorând total timpii de muncă, odihnă și hrană), dar fiindcă totuși discutam de om, nu calculator, în realitate  i-ar trebui aproape 324 de zile pe  an ! Adica 1 an cu executare!

      Încă de acum 2000 de ani Gaius Cornelius Ta­citus (55-115) explica starea unei societăți, printr-un dicton ramas celebru:  „Cu cât un stat are mai multe legi, cu atât este mai corupt”! 

      Însă imaginea și mai tulburătoare dacă calculam pe zi,  raportat  la vârful producției la hectar 8786  de  acte normative emise doar în anul 2009,  va  rezulta doar 24,07 legi/zi  pe care,  cel puțin teoretic, cetateanul  este obligat să le înghită, să le cunoască și să le aplice. “Ad imposibilum, Nulla obligatio “!

      Nu degeaba zice românul că în România: “Nu omul incalca legea, ci legea îl calcă pe om!

      Justiția este sufocată cu peste 3.000.000 de dosare, ceea ce înseamnă între 6 și 7 milioane de români implicați în dosare, adică un adevărat razboi necruțător,  legal,  “romano-roman“ “belium omnes contra omnes” “homo homini lupus.” 

      Atât justiția cât și cetățeanul nu au alte solușii de rezolvare a litigiilor.   Cetateanul dorește servicii de calitate, iar justiția dorește personal mai mult și salarii mărite și netăiate.

     Și unii și altii se înșală că problemele administrative vor fi rezolvate din interiorul administrației. Pentru ca tot ea blocează!  Orice sistem niciodată nu se reformează singur din interior!

       Din datele CSM rezultă că, până în anul 2019 încărcătura statistică este între 500 și 1.115 dosare pe judecator. Cele mai mari segmente sunt reprezentate de litigiile iniţiate de privaţi împotriva actelor şi activităţii administraţiei publice, totalizând aproape 50% la nivelul Tribunalelor, separat între 23% şi 32%, în funcţie de gradul ierarhic al instanţelor, litigii contraventionale 11% şi litigiile dintre privaţi (între 18% şi 46%). Cauzele penale reprezintă între 15% şi 24% din numărul dosarelor. Pe fondul intensificării activității unor autorități publice (precum Consiliul Concurenței (amenzi de 93,5 milioane euro), ANRE (amenzi de 5 milioane euro), Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (17 milioane euro, 43.420 cauze sau administraţiile fiscale),  exista o crestere  spectaculoasă a dosarelor de contencios administrativ.

        Mediul de afaceri este sufocat  de tot felul de acte si proceduri, iar ANAF-ul, calcă pe capete mai rău ca în evul mediu, iar sistemul informatic este din epoca pietrei.  De fapt, s-a ajuns la paroxism cu derapajele birocratice. În țara asta s-a uitat că de fapt, un întreprinzător face afacerea pe banii lui și nu invers, că nu poate fi și nu este angajatul anaf-ului, să-i dicteze ordine sș noi sarcini birocratice, rapoarte, declarații și alte proceduri inutile, care îl împiedică să-și desfașoare activitatea, să muncească.  De aceea, pleacă milioanele de români din țară!            

        În România s-a ajuns ca toți cei care produc, trebuie să ceară aprobări, de la cei care nu produc nimic!

        Românul a devenit iobagul birocrației care îi devorează permanent și intil și apetitul de muncă și timpul și puținii bani pe care i-ar produce, dacă ar fi lăsat să muncească.

       De aceea se impune o schimbare totală de viziune. Înființarea unei autorități noi de tip ombudsman.

       Instituţiile de tip Ombudsman din toate democrațiile permit cetăţenilor, să înainteze plângeri, în cazurile în care autoritățile/guvernul nu a acţionat într-un mod legal ori a acţionat nedrept, având ca rezultat investigarea imparţială a conduitei şi poate suporta critici pentru acţiunile sale sau, în funcţie de caz, şi consecinţe mai puternice. Rolul ombudsmanilor într-o guvernare democratică, include conceptualizarea lor ca mecanisme de augmentarea responsabilităţii verticale şi orizontale care interferează cu conceptul de bună administrare.

    Indiferent de țară, ombudsmanii clasici, hibrizi sau specializaţi, dintr-un stat pot promova buna administrare.

    Aşa cum spunea Bience Gawanas, fostul ombudsman din Namibia, rolul ombudsmanului presupune asumarea unei dimensiuni mai largi, prin faptul că este aşteptat să apere dreptul oamenilor la o bună guvernare şi să fie apărătorul drepturilor omului şi ale cetăţeanului ** ( * a se vedea Bience Gawanas, Our Common Work: Fairness, Dignity and Human rights, Ed. International OmbudsmanInstitute, University of Alberta, 2000).

       Înca din a doua jumătate a secolului al XX-lea, răspândirea instituţiilor de tip ombudsman a fost favorizată de o serie de factori politico-administrativi, pe măsura complexităţii din ce în ce mai accentuate a vieţii economice şi sociale, ale cărei efecte au repercutat negativ asupra desfăşurării raporturilor dintre cetăţeni şi administraţie, conlucrarea dintre aceştia nefiind deloc facilă (A se vedea Drăgan Silviu Cătălin, Studiu comparativ între actul juridic civil şi actul juridic administrativ, teză de doctorat, Universitatea din Craiova, 2004, pp. 109-110).

       De aceea  sunt  ilogice și ilegitime  tezele potrivit carora ombudsmanul nu poate să ia măsuri după caz să aplice direct, el însăși amenzi în baza legilor existente, pentru că, dacă legile nu sunt aplicate nici de cetateni nici de autoritățile de control, totuși de ce mai facem legi ?    

     Dimpotrivă, această atribuţie, este istoric derivată din însăși AND-ul ombudsmanului, astfel se explică de ce, în vechiul limbaj germanic, om-buds-man însemna cel care încasa amenda (om – despre, bud – mesager care colecţionează amenda (*Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, Arad, 1999, p. 8.)

     Astfel, un functionar cu atribuții de control în aplicarea legilor,  fără dreptul de a aplica sancțiunea amenzilor  este nonsens, la  fel cum,   simetric,  dacă legii îi lipsește sancțiunea  alături de  dispoziția și ipoteza normei juridice, sigur va fi ignorată.

       Prezenta soluție tehnică și Proiectul propus  pentru România,  va  fluidiza desfașurarea raporturilor juridice în societate toată lumea va fi încantată de activitatea benefică în societate a ARS-ului, prin activitatea depusă, începând cu Guvernul pentru că va aduce venituri la buget și o nouă calitate a administrației,  Parlamentul pentru ca prin activitatea  ARS   pe lângă că este ajutat în procesul legislativ, pentru că primește date oficiale asupra fenomenelor investigate cu scop legislative, în plus îi va creste rolul în societate, deoarece în baza rapoartelor  de constatare va putea activa comisii de anchetă parlamentară.  Însăși  cetateanul de bună credință  indiferent  de  ocupație, va  simți acțiunea benefică a avocaților de drepturi și libertăți și Justiția  va avea noi date și o jurisprudență care  va reduce  semnificativ stocul de dosare clasice (deși vor crește puțin doar cu câteva procente noile cauze de contencios contravențional), de  asemenea și Autoritățile centrale și locale vor avea un sprijin eficient al ARS   și  nu în cele  din urmă,  profesia  de  avocat,  apărătorii aleși de justitiabili (din cadrul  barourilor,  UNBR ),   datorită apariției unei noi ramuri de drept, contenciosul contraventional, adică un nou front de lucru, foarte dinamic, care până acum nu există și nu va exista fără apariția instituției moderne de supraveghere a aplicării legilor, drepturilor și libertăților, ARS  .

      Autoritatea Romana de Supraveghere este proiectata dintr-un  inceput ca o Autoritate  de expertiza nationala in materia aplicarii legilor, drepturilor si libertatilor, fiind  gandita (ca arhitectura institutionala)   ca un puternic  institut de studii si cercetare aplicata legala dar mai ales  de expertiza legala –  deoarece acesta este esenta  care  rezulta din insasi functionarea dinamica si aplicata a institutiei  ombudsmanului si   ARS,  unde insasi  ombudsmanii operativi   fac cercetarea si constatarea,  direct la nivel de speta,  in societate in raporturile juridice cercetate si  sanctioneaza, dupa caz toate  fenomenele legale negative intalnite, iar  Rapoartele (RCS emise ) sunt, ele insele,  adevarate rapoarte de expertiza legala de specialitate,  ceea ce inseamna  cel mai active si puternic  institut de cercetare constatare cu flux informational , beneficiind de  o  pretioasa acumulare de  expertize  stiintifice  si practica concreta cotidiana,  unde  in scurt timp  acumularile de expertiza vor fi atat de mari,  incat, vazandu-se utilitatea lor practica,  toate institutiile statului   Guvernul Romaniei  Ministerele,  autoritatile deconcentrate, instantele de judecata,  Parlamentul  etc,   autoritatile  si functionarii publici in exercitarea  atributiilor,   vor   apela cu incredere  la aceste date  pozitive  cerand  informatii /opinii legale /rapoarte noi de expertiza,  in domeniul aplicarii legilor,  drepturilor  si libertatilor,  care evident ca  vor  fi puse intodeauna  la dispozitia autoritatilor competente .

         “Quod erat demonstrandum”                                                                                     Autorul,

                                                                                                                                      Av Anghelus  Ion Gabriel

Legea înființării Autorității Romane de Supraveghere,

a contenciosului  contravențional  și

de modificare  a art. 15 lit. e și f  din Legea Avocatului Poporului

                                            – PROIECT- 

                                                 ( O.G.   /   LEGE  )

                                            (GUVERNUL ROMÂNIEI/ PARLAMENTUL ROMÂNIEI)

Capitolul 1 Modificarea legii Avocatului Poporului

Art. 1.  Prin prezenta lege se abrogă dispozițiile prevazute de art. 15 lit. e și f din Legea nr 35/1997 privind Avocatului Poporului astfel încât partea activități operative de permanență  de  soluționare a petițiilor se externalizează prin prezenta lege către noua structura specializată, Autoriatea Romana de Supraveghere încredințată ombudsmanului operativ definit ca avocatul de drepturi și libertăți din România.

Art. 2. Avocatului Poporului, păstrează în integrum toate celelalte atribuții clasice legale inclusiv drepturile și obligațiile de anchetă în domeniile consacrate.

Pentru evitarea confuziilor de terminologie și atribuții, Avocatul Poporului este și rămâne structura clasică reprezentativă,  specifică  Legii nr 35/1997 în timp ce Autoritatea Română de Supraveghere  este structura operativă de autoritate publică autonomă și independent care are ca obiectiv principal supravegherea operativă a aplicării legii și respectării drepturilor și libertăților fundamentale, care functionează simetric la nivelul central cu cele 15 birouri teritoriale ale ARS -ului de pe langă Avocatul Poporului.

           Avocatul de drepturi și libertati exercită activitatea operativă de permanență specializată de supraveghere, control, soluționare a sesizărilor, constatarea și sancționare contraventională prevazută  de prezenta lege specială a contenciosului contraventional, exercitând acte administrative de puterea publică, în numele suvenanității poporului, specifice Parlamentului și instituției constituționale a Avocatului Poporului .

       Recomandările emise de avocații de drepturi și libertăți au un caracter obligatoriu pentru autorităţile publice în cauză, asemenea dispozitiilor art 23 alin.(2) din Legea 35/1997 care dispun  autorităţile publice vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, pentru repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi vor informa despre aceasta pe Avocatul Poporului”.

Capitolul 2 Înființarea Autorității Romane de Supraveghere, a Avocatului de drepturi și libertăți. Competență și atribuții  

Art. 3. (1) Se infiinteaza Autoritatea Română de Supraveghere, cu sediul central în Bucuresti, sector 5, Palatul Parlamentului , str. Izvor nr 2-4,   ca autoritate publică operativă independentă de pe lângă Avocatul Poporului, autoritate având în subordonare o structură de birouri operative simetrică celor 15 birouri teritoriale de pe lângă cele clasice ale Avocatului Poporului și structura specializată care preia în integrum  activitatea operativă permanentă de anchetă și soluţionare a petițiilor prevazută de art.15 lit. e și f. din Legea nr 35/1997 care a fost  exercitată clasic de către aparatul tehnic al  Avocatului Poporului .

      (2) Autoritatea Româna de Supraveghere este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică şi are drept scop supravegherea aplicării legii respectarea drepturilor și libertăţilor omului, ca structură modernă de tip ombudsman, de pe lângă Parlamentul României și instituția Avocatului Poporului.

(3) Controlul acestei autorități se exercită limitativ și exclusiv prin Comisia comună permanentă de control a celor două Camere ale Parlamentului asemenea celorlalte instituții controlate de către Legislativ.

(4) Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a controlului Comisiei se stabilesc prin hotărîre adoptată de Parlament. Autoritatea Română de Supraveghere, este o instituție de stat din sfera structurilor naționale apărării drepturilor și libertăților cetățenilor în raport cu principiul interesului național și bunei guvernări,   având  competența absolută materială și teritorială generală de  supraveghere și control direct, oblic și tematic la nivel de speță cercetată, asupra fenomenelor și faptelor verificate, răspunderile personelor fizice și juridice, autorități legale,  ARS-ul având dreptul și obligația de raportare și sancționare strict contravențională.

 (5) Raporturile juridice de contencios contravențional sunt definite ca orice procedură specifică  ombudsmanului operativ în tot ceea ce privește și are legatură cu actele administrative emise de acesta, toate  procedurile,  măsurile specifice  activităților legale, tematice de serviciu exercitate de  avocatul de  drepturi si libertati din cadrul ARS de pe lângă Avocatul Poporului, autoritatea având deplina competență materială și procedurală  absolută și exclusivă  în materie contravențională pe întreg teritoriul României.

 (6) Scopurile legale ale Autorității sunt de supraveghere operativă, permanentă a functionării și aplicării legilor naționale, obiectivarea științifică a fenomenelor și recomandările tehnice de fluidizare a  desfășurării raporturilor juridice între autorități și cetățeni impunerea, și înfăpturirea permanentă a ergonomie juridice, de  îmbunătățire permanentă a desfășurării vieții normale în raporturile juridice cotidiene  ale  cetățeanului,  responsabilizarea autorităților care  se află în slujba cetățeanului și nu invers,  de prevenire și sancționare a blocajelor cauzate de proasta administrare și aplicarea legilor, în toate domeniile care privesc drepturile și libertățile omului, de obligare a autorităților competente să-și facă datoria să iasă din nihilism  si nepăsare față de drepturle cetațeanului, în baza principiului că autoritatea care crează blocajele inutile și vătămatoare generate de abuz, are obligația să le revoce, de îndată, fără să mai expună cetățeanul unor litigii inutile de ani de zile în procese judiciare care sufocă instanțele de judecată.    

(7) Distincția legală și jurisprudențială dintre ingerințe și activitățile legale ale ARS și avocatului de drepturi și libertăți este recunoscută prin lege acestor structuri speciale de contencios contravențional.  Astfel neîndeplinirea obligațiilor “fișei postului”stabilite prin legi în sarcina autoriăților și cetățenilor rămân deplin în responsabilitatea juridică și morală a acestora. Delimitarea în caz de contencios de drepturi și libertăți se face cotidian în instanțe, potrivit regulilor de drept comun și jurisprudenței CEDO, în baza principiului potrivit căruia unde  începe  încalcarea legii/depășirea atribuțiilor legale,  încetează de drept protecția legi  acordate vinovatului. Autoritatea nu poate fi acuzată că săvârșește ingerințe ci este îndreptățită să ia măsurile legale de restabilire a ordinii și legalității. 

Art. 4 (1) Activitățile desfășurate de avocații de drepturi și libertăți / ombudsmanii ARS   sunt acte de autoritate publică centrală față de celelate autorități și persoane de drept public și privat care sunt obligate să răspundă de îndată la cererea motivată a inspectorilor naționali, în caz contrar urmând a raspunde contravențional, administrativ, disciplinar, civil sau penal, după caz potrivit ripostei nejustificate raportată la legislația aplicabilă.

 (2) Inspectorii  ARS  au dreptul să ceară și să primească, orice fel de date, acte, relații de la autorități și cetațeni  în scopul  desfășurării cercetărilor efectuate în cauze,  unde  persoanele în cauza sunt de  drept obligate să participe și să-și dea tot concursul în vederea definitivării activității de administrare a probatoriului  pe care va fundamenta Raportul de Control ăi Sancționare și în urma rămânerii definitive  a soluției să se  conformeze de îndată soluțiilor adoptate.

(3) Toate instituțiile și autoritățile sunt obligate, să pună în mod gratuit la dispoziția ARS   orice informații necesare inclusiv expertize specializate în scopul lămuririi aspectelor tehnice ori de specialitate când acestea sunt necesare în cazuri de speță sub sancțiunea avertismentului sau amenzii prevazută în lege.

 Capitolul 3 Organizarea şi funcţionarea Autorității Romane de Supraveghere 

Art 5. Structura

(1) Autoritatea Română de Supracontrol, are personalitate de drept public fiind în îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege, condusă de Ombudsmanul Executiv cu rang de ministru de stat și un Vicepreședinte cu rang de secretar de stat aleși, pe baza de criterii de competență și proiecte profesionale în managementul și organizarea eficientă a A.R.S, de către Adunarea Generală  ombudsmanilor operativi A.R.S care decid anual CONSILIUL DIRECTOR ca organ democratic și deliberativ, în componența cărora intră de drept sefii de unităţi centrale şi teritoriale.

(2) Autoritatea Română de Supraveghere, este o instituție bugetară, având un buget anual propriu asigurat de către Guvernul României și este ordonator de credite. Fondurile băneşti necesare pentru desfăşurarea activităţilor se asigură atât de la bugetul de stat,  cât și din venituri extrabugetare, din credite interne sau externe ori din alte resurse legal constituite.

(3) A.R.S dispune de aparatul propriu de executare silită a măsurilor sanctionatorii.  

Amenzile rămase definitive se varsă în contul central A.R.S și vor fi distribuite potrivit legii în cote procentuale stabilite anual, funcție de criteriile bugetelor, pe trei direcții:

1. Contul bugetului  național de stat,
2. Contul de venituri extraugetare pentru asigurarea autofinanțării A.R.S în vederea asigurării logisticii necesare și bunei funcționări a autorității.
3. Contul înantării activităților ong-urilor specializate de interes public, exclusiv pentru două componente, anume prioritar pentru acordarea de granturi în domeniul inventicii și inovării, secundar pentru proiecte de asistență umanitară.     

      Veniturile extrabugetare vor fi utilizate integral pentru finanţarea cheltuielilor curente şi de capital, iar disponibilul rămas la sfârşitul anului, va fi reportat în anul următor şi va fi folosit cu aceeaşi destinaţie.

      Planificarea, evidența, utilizarea, justificarea şi controlul cheltuielilor operative destinate realizării se efectuează în conformitate cu regulile generale în aceasta materie, aprobate de Consiliul Director si după caz, ratificate de Comisia Parlamentului doar în cazuri speciale.

       Clădirile, mijloacele de transport, aparatura tehnicaă şi celelalte mijloace materiale necesare Autorității Române de Supraveghere se asigură prin hotărâre a Guvernului sau se achiziţionează în condiţiile legii.

 Art. 6. Componenta Consiliului Director, atribuțiile Ombudsmanului Executiv ARS și conducerii se stabilesc prin Regulamentul intern de funcţionare al Autorității Române de Supraveghere.

Structura, efectivele personalului de execuție și a personalului auxiliar ale Autorității Romane de Supraveghere  precum şi Regulamentul intern de funcţionare a acestuia se stabilesc prin Hotărâre de către  Consiliu Director  al A.R.S  și se avizează de către Comisia de specialitate din cadrul Parlamentului României.

Art. 7. Personalul Autorității Romane de Supraveghere  

1. Ombudsmanul sau avocatul de drepturi și libertăți  efectuează  activitățile de supraveghere, anchetă și control,  fiind  funcționari cu statut civil special,  recrutați în urma admiterii prin concurs național,  organizat  la sediul central al Autoritatii pe criterii exclusive de pregatire și competență profesională,  vârsta minima de 35 de ani,  studii universitare de drept și/sau de psihologie ori similare, de lungă durată, experiență deosebită în practica judiciară  efectivă  minimum 8 ani, fără antecedente penale.

2. Personalul auxiliar, sunt salariaţii de deservire cu statut de personal de specialitate cu studii medii sau superioare de specialitate tehnica si/sau IT se supun conditiilor generale de concurs pe post, studii, experiența și lipsa de antecedente penale.

 Selecţionarea, încadrarea, acordarea gradelor de inspectori şi în funcţii de conducere, transferarea, încetarea sau desfacerea contractului de muncă se fac potrivit legii si Regulamentului Intern de funcţionare  coroborate  cu celelalte dispoziţii legale în materie.

 Pregătirea continua și seminariile de specialitate sunt asigurate în sistemul de învăţămînt propriu în colaborare cu instituţii și specialiști desemenați de Autoritate prin deciziile Consiliului Director.   

3. Personalul Autorității îndeplinește toate obligatiile tematice profesionale și beneficiază de toate drepturile și beneficiile stabilite prin lege, prin Regulamentele interne și se legitimează cu insigna legitimatie de serviciu. Modelul insignei de serviciu este cel prevăzut în anexa nr.  1.

Incompatibilități: nu pot activa în Autoritatea Română de Supraveghere condamnații penali, funcționării publici aflați în delegare,  judecătorii,  procurorii și orice alte  cadrele de  justiție sau de poliție excluși disciplinar ori foștii ofițeri din serviciile de securitate sau informații din structurile represive ale statului totalitar și care au comis abuzuri, având interdicții totale informatorii şi colaboratorii securităţii, precum şi foştii activişti ai partidului comunist, vinovaţi de fapte îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Capitoul 3. Drepturi și obligații ale avocaților de drepturi și libertăți ai Autorități Române de Supraveghere

Art 8. (1)  Ombudsmanul în activitățile de serviciu beneficiază de protecție specială de stat împotriva oricăror amenințări, ingerințe și presiuni de orice natură din partea oricărei persoane sau autorități publice și se supun legii și controlului ierarhic din cadrul Autorității.

  În desfășurarea cercetării unei cauze pot solicita și primi de îndată sprijinul oricarei autorități publice, Poliției, Jandarmeriei pentru restabilirea ordinii și efectuării procedurilor de control și sancționare, având deplina putere de sesizare  a CSM, a Ministerului Justiției, a Parchetelor competente și a instanțelor de judecată,  dup caz,  ori de câte ori apar situați de devianta  sau fapte de natura penală A.R.S este obligat să raporteze oficial  faptele constatate și documentate în cazul în care atrage competență materială exclusivă a altor instituții  în cauză.

(2) Proceduri speciale.   Raportul de  constatare și sancționare  se face pe  un tipizat național întocmit și tinut totdeauna în forma electronică editabilă și printabilă, la care se atașează probele, având o structură obligatorie fiind editat obligatoriu în paragrafe numerotate pentru uzul citării aspectelor relevante, de exemplu:  obiect, fapte, situații,  temeiuri legale, raționamente juridice etc.

Actele, probele anexe la rapoartele de control sunt păstrate și protejate în format electronic pe serverele instituției, verificate sub aspect de control de legalitate intern.

Fișierele, bazele de date și dosarele se țin organizat în format electronic cu destinația nevoilor procedurale, jurisprudența de circuit intern a autorității, separat pentru rulajul dosarelor în lucru și apărările în contestațiile ajunse pe rolul instanțelor de judecată ulterior necesare în faza executării silite.

Consiliul  A.R.S emite periodic sau la cererea instituțiilor publice o serie de date statistice publice  privind evoluția constatărilor tehnice asupra aplicării legilor oferind alte informații  publice de activitate A.R.S necesare diferitelor comisii de specialitate din cadrul Parlamentul României, Consiliului Legislativ,  inclusiv  informarea publică a  cetațenilor prin Biroul de relații publice și comunicatele  oficiale  ale A.R.S.

Capitolul 4. Legea specială a contenciosului contravențional 

Art 9. (1) Sesizarea Autorității Române de Supraveghere se face fie din oficiu ori în scris prin plângere, oricărei persoane fizică sau juridică de drept privat sau public, prin completarea obligatorie a unui formular standard de sesizare  a A.R.S,  fie electronic editabil, fie înscris, însoțit de orice copii de acte anexate formularului, care se trimit prin internet sau prin serviciile postale/curierat. Acestea se înregistrează automat pe serverul la registratură.

  A.R.S-ul unde se primește număr de primire afișat pe adresa electronică și pe pagina web a autorității.

 (2) Taxe legale:  Petenții vor achita în contul public taxa atașând fotocopia dovezii achitării taxei legale de 50 lei pentru cauze minore (indicativ MIN), 150 lei pentru cauze medii (indicativ MED) și 300 lei pentru cauze majore (indicativ MAJ) sub sanctiunea neluării în seamă a sesizării.

 (3) Sancțiuni legate de procedura sesizării – În fața A.R.S, sesizările repetate, ticluirile nefondate ori sesizările șicanatorii, care nu îndeplinesc condițiile legale de formă și continut, vor avea fine de neluare în seamă urmând a fi distruse, iar dacă aceste atitudini continuă cu rea-credință persoanele în cauza vor fi sancționate cu aplicarea unei amenzi contravenționale în valoare de 500 lei potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 3 din lege.

 Art. 10. Supravegherea aplicării legilor. Acte de control și Raportul de Constatare și Sancționare.

(1) Procedura. În urma primirii și înregistrării sesizării ombudsman-ul de serviciu se verifică îndeplinirea condițiilor de fond și formă ale sesizării, competența de soluționare trimite plângerile în Comisia A.R.S  care încadrează numărul dosarului la categoria respectivă cu indicativul cauze Minore,  Medii,  Majore  și  de îndată, dar în funcție de urgență și starea operativă repartizează dosarul aleator către  echipa de cercetare și control, competent pe cele 3 niveluri,  formată din minimum 2 avocați de drepturi și libertăți din cadrul Biroului Central sau Teritorial care pot desfașura potrivit procedurilor interne toate activitățile legale necesare și luarea măsurilor în cauze precum: Efectueaza acte de constatare, cercetare  până la finalizarea cercetării și întocmirea raportului de control și sancționare – citează  toate persoanele fizice în cauză, ori reprezentanții personelor juridice sau reprezentații în cauză din cadrul autorităților implicate,  cu indicarea numarul de dosar  și  indicativul cauzei (Min. Med. Maj), data ora și locul efectuării procedurii, calitatea celor citați, actele și datele pe care trebuie să le puna la dispoziția ARS-ului la  termenul audierii.

(2) Audierile se fac bligatoriu pe baza declarației scrise în procedura tehnică, a înregistrării audio video a primelor declarații date de contravenienți, martori, experți etc. Dreptul la apărare, este garantată, contravenientul fiind dator să-și asigure prezența aparatorului la audieri.  La data și ora în cauză,  programată pentru audieri se procedează la audierea persoanelor, declarațiile fiind consemnate audio- video și în rezumat scris, se preiau toate datele, documentele în apărare sau cele solicitate și prezentate de contravenient,  cauza putând fi amanată pentru finalizarea Raportului doar pentru administrarea de probe expertize,  declarații,  confruntări și altele, cu cel mult 7 zile consecutiv, respectiv la  termene scurte în scopul finalizării  cercetărilor și  ăntocmirea Raportului de Constatare și Sancționare .

Art 11. Conținutul Raportului de Constatare și Sanctionare.  Efecte și titluri executorii

(1) Raportul de constatare și sancțiuni constituie titlu executoriu. RCS este  întocmit pe formularul special purtând înserierea și antetul Autorității, va cuprinde în scris sub sancțiunea nulitîții (relative sau absolute)  numarul de înregistrare al dosarului cauzei cu indicativul specific după natura cauzei (Min /Med /Maj), numele inspectorilor, nr. insignei, semnatura, data întocmirii, prelucrarea  datelor cu caracter personal, apoi descrierea în rezumat a sesizării pe  capete de cerere numerotate care soluționare va reprezenta însăși oridinea și în dispozitivul Raportului, toate faptele în ordine structurate pe rubric și persoane fizice/juridice, consemnarea expresă a numelor și datelor de identificare a contravenienților – constatarea faptelor contravenționale, temeiul și cuantumul amenzii în cazul aplicării sancțiunilor contravenționale care sunt : Avertismentul, Amenda contravențională, Măsurile complementare și  accesorii dispuse.

(2) Separat în rubricile măsurilor complementare/accesorii consacrate din Raportul de constatare, inspectorii  vor da  obligatoriu toate  dispozițiile imperative de remediere de indata sau cu termen precis  a situațiilor  vătămatoare,   ordonând persoanelor fizice sau juridice vinovate ori de cate ori nu este cazul  unei judecați sau litigiu în competența altui organism de jurisdictie, la înlăturarea faptului vătămator, a prejudiciului, ori  repunerea în situația anterioară în măsura în care este legal și posibil ori după caz înalturarea procedurilor și cutumelor  defectuoase/deviante de la legalitate și normalitate care au condus la incidentele în cauză.

(3) Procedura aplicării în lanț a amenzilor pe orizontală și verticală,  implică obligația identificării tuturor faptelor, vinovațiilor și personelor în cauză, autori, coautori, complici instigator, inclusiv  personelor  ierarhic  responsabile,  concomitent  cu individualizarea precisă a fiecarei sancțiuni și fixarea măsurilor de remediere sau reparații față de victimele  contravențiilor.

(4)  Inspectorii naționali A.R.S  pot sesiza concomitent orice autoritate administrativă, legislativă, disciplinară sau de control judiciar ori penal, după caz, în împrejurările identificării unor situatii de abateri disciplinare, de blocaj administrativ sau indiciile săvărșirii unor infractiuni evidente cerând obligații concrete de a face, de a îndeplini anumite aspecte legale, sub termen și sancțiunea amenzii contravenționale în caz de neconformare. 

 (5) Finalul Raportului de  constatare și sancționare (RCS)  va cuprinde mențiunea obligatorie a poziției avute de contravenienți  sub aspectul  vinovației,  laturii subiective  a  contravenției,  coroborate cu indiciile și  probele  concrete vizând  fie recunoașterea fie atitudinea neconformă de negarea nerecunoaștere a  faptelor de către contravenienți, precum și mențiunea expresă a dreptului persoanelor cercetate la  contestație  (în sistemul recursului grațios)  în termenul de 30 de zile de la comunicarea raportului de sancționare,  petentul nemulțumit, având  deschisă ulterior calea contestației contravenționale în fața  instanței de judecată,  beneficiind de 2 grade de jurisdicție  fond și apel,  cu   prima instanță,  dată  în  competenta teritoriala si materiala exclusiva  a Tribunalului in complet specializat de contecios contravențional , format  din 2 judecători,  iar apoi având deschisă calea apelului care se judecă în  fața Curții de Apel din raza teritorială în care s-au savarsit faptele.

Capitolul 5. Procedura obligatorie a contestației prealabile grațioase.

                        Contestațiile totale ori parțiale la Rapoartele de Constatare și Sancționare. 

Art.12 Etapa procedurii prealabile. Contestația.

(1)  Contestațiile împotriva Rapoartelor de Constatare și Sancționare ale ARS-ului se depun și se judecă obligatoriu sub sancțiunea legală în procedură prealabilă și grațioasă administrativă de contestare prealabilă în fața Comisiei Publice de Judecată ARS-ului de contestatare și judecată (CPJ) de la sediul Teritorial ARS-ului sub sancțiunea inadmisibilității deschiderii căilor de atac în fața instanțelor de judecată.   

 Comisiile Publice de Judecată ale ARS vor judeca simplu contestațiile cu procedura simplificată  de drept comun,  în sedință publică, înregistrată audio video cu respectul dezbaterilor contradictorii și dreptului la aparare, asemenea procedurii civile, prezenta lege completandu-se  cu toate dispozițiile Codului de procedură  civilă. Completul de judecată va fi format dintr-un grefier și doi Avocați de drepturi și libertăți superiori ARS, de regulă desemnati prin rotatie și aleator din cadrul Consiliului ARS-ului sau biroului territorial.

Soluțiile instanței grațioase sunt limitate strict la 2 posibilități: 1. Admitere și reindividualizare a sancțiunilor, sau după caz, 2.   respingerea contestației.

Dupa judecarea în fața CPJ la sediu ARS în procedura prealabilă și  grațioasă, contravenienții nemultumiți de soluție în termenul de  decădere de 30 de zile de la comunicarea  Hotărârii au deschis caile  instantelor de judecata în condițiile prezentei legi, în dublul grad de juridicție.

Capitolul 6. Judecata în fața instanței

 Art.13 Contestația la instanța de fond – Tribunalul, secția de contencios.

    (1)  Depunerea directă a contestației în instanță se sancționează cu respingerea ei după caz ca prematură, inadmisibilă sau tardivă.

 -a) Contestația se depune și se soluționează în competența materială și teritorială a Tribunalului de la locul săvărșirii contravențiilor și întocmirii Raportului de sancționare, Tribunalul care  judecă în complet de 2 judecatori contestația în cauză.

    (2) Tribunalul v-a ține evidența cauzelor separat în ECRIS adăugând numarului de dosar indicativul cauzei potrivit criteriului indicat de ARS–ul (Min /Med/ Maj).

     (3) Soluțiile tribunalului (care judecă pe fond la termene scurte de 20 de zile consecutive  pronunțăndu-se pe  toate capetele de contestație (partiale/exclusive)  în drept și pentru toate faptele și persoanele nominale ale contestației) pot fi  de respingere sau de admiterea totală sau  partială a contestației, anularea capetelor de sancțiuni ori de măsuri accesorii, exclusiv judecate și reținute numai în sarcina contestatarilor, redozarea, reindividualizarea judiciară a sancțiunilor fără ca instanța de fond să poata judeca și modifica restul  dispozitivului RCS  necontestat, care rămâne definitiv și  executoriu pentru restul faptelor si persoanelor care nu fac obiectul cadrului procesual de contestare.

Art. 14 Apelul. Judecata în fața Curții de Apel, secția contencios

     (1) Persoanele fizice sau juridice nemulțumite de hotărârea instanței de fond pot exercita calea de atac a apelului în termen de decădere de 30 de zile de la comunicare a Sentinței Tribunalului, iar cauza instanta de fond, contestatarii au dreptul la exercitarea căii de atac a Apelului în competența Curții de Apel teritoriale ca instanță de control judiciar, care va judeca în complet de 3 judecători cauzele în termene scurte și consecutive de maximum 20 de zile,      

    (2)  Instanța de apel  dispune, după caz oricare  dintre  soluțiile  legale (fie de anulare ca sancțiune în lipsa taxei judiciare, fie de respingere, ca inadmisibilă, nefondată, netemenică,  etc. fie de  admitere  și   modificare a contestației) motivând clar și concis raționamentele juridice și temeiurile aplicare la situația de fapt și probele administrate în cauză, regulile de judecată la fond și apel ale contenciosului contravențional  completându-se  deplin  dispozițiile de drept comun în materie.

      (3) Alte dispoziții speciale:  Hotărârile judecatorești în materie de contencios contraventional se țin în format electronic și se redactează obligatoriu într-un format standardizat, tip, cu pasaje evidențiate,  ținute ordonat pe capitole și paragrafe numerotate,  în scopul tehnic al unificării practicii judiciare și facilitării citării și ținerii evidenței jurispudenței nationale de contencios contravențional începând încă din sistemul ECRIS.

(4) Hotărârile judecătorești rămase definitive ale Curților de Apel și însăși  RIL-urile pronunțate în temeiul procedurii unificării practicii judiciare în materia contenciosului contravențional alcătuiesc fondul național al jurisprudenței de contencios contravențional și constituie izvor de drept, în strictul sens de aplicare cu respectulprincipiului “pentru identitate de rațiune soluții similare” – “ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet”.

Capitolul 7. Executarea silită

Art. 15 Etapa executării silite. Autoritatea Română de Supraveghere are instituita prin prezenta, propriul său aparat de executare silită, aparat  care va utiliza toate mijloacele procedurale de drept comun în executarea silită.           

Rapoartele de Constatare și Sancționare (indiferent că sunt sau nu în coparticipare procesuală  dacă sunt rămase definitive, pe unul sau mai multe capete de sancțiuni și măsuri acccesorii,  constituie titluri executorii de drept și vor fi puse de îndată în executare prin departamentul propriu de executare silită din cadrul ARS.

  Ombudsmanul executoriu în cadrul procedurii executării silite va putea acorda eșalonări de plată în condițiile cererii și prezentării garanțiilor de către contravenient. De asemenea la solicitatea sa, autoritățile oferă sprijinul legal obligatoriu sub sanțiuni penalizatoare sau administrative pentru aducerea la indeplinire dispozitivul titlului executoriu, executarea tuturor amenzilor și măsurilor accesorii pe toate capetele de sancționare rămase valabile, executorii.

  Capitolul 8. Sancțiuni și individualizări legale.

Art 16 (1) Recunoasterea vinovăției din începutul cercetării prin declarația inițială în care va fi intrebat obligatoriu asupra dorinței de a se aplica procedura simplificată a recunoașterii de vinovație, dă dreptul contravenientului să beneficieze obligatoriu de reducerea la 75% a amenzii contravenționale inclusiv dreptul la plata în rate ca urmare unui angajament de plată în rate lunare a amenzii diminuate inclusiv cel mai târziu în cadrul procedural al fazei de executare silită.

(2) Dimpotrivă,  în cazul respingerii definitive a contestației și intrării titlului executoriu în faza de executare silită, contravenientul va fi supus executării dublului amenzii aplicate inițial, ca sancțiune de jure aplicată conduitei șicanatorii de rea-credință procesuala, exercitată de contravenient, fară a mai putea beneficia de eșalonarea plății în executarea silită.

Sancțiunea dublării obligatorii a sancțiunii aplicate are ca fundament legal prezumția sancționării relei-credințe contravenientului, conform principilor “malitiis non est indulgendum.” și “erare humanum est, perseverare diabolicum”. 

 (3) Se sancționează cu amendă contravențională în valoare de 500 lei orice sesizare adresată ARS  vădit nefondată făcută în scop de inducere în eroare ori în scop șicanatoriu.

(4) Se sancționează cu amenda de 500 lei orice refuz de prezentare la identificare, orice fapta de sustragere de la control sau de la citare în fața ARS 

(5) Cu aceeași amendă de 500 lei se sancționează orice persoană fizică sau juridică concomitent cu reprezentanții acestora, tinuți să raspundă în solidar, în cazul refuzului de a da curs solicitării de a pune la dispoziția ombudsmanilor ARS  a actelor sau datelor solicitate în scopul soluționării unei cauze în orice situație explicare de îndată a inexistenței actelor fișei postului sau autorizașiilor cerute, Imposibilitatea aducerii sau reconstituirii lor constituie motiv de scutire a aplicării amenzii numai în condițiile recunoașterii de îndată a inexistenței actelor solicitate. În cazul inducerii în eroare a inspectorilor ARS  despre existența imaginară a unor acte dovedit ulterior ca inexistente în scopul ascunderii adevarului, amenda se dublează la valoarea de 1000 lei.

Capitolul 9 Sancțiunile contenciosului contravențional. Distincții legale.                                                   Cauze simple sau complexe, fapte multiple, coparticiparea contravențională.

 Art 17.  Cauze Minore

• Cauzele minore sunt definite nelimitativ ca fiind cele de orice natură în care s-au declanșat și creat disfunctionalități administrative, prin abuz, exces de zel sau lipsa de coerență ori proasta organizare sau management defectuos a autorităților obligate să îndeplinească obligații de a face a lua măsuri sau de a emite acte, autorizări ori raspunsuri legale, orice omisiuni sau eludări vădite care afecteză drepturi și libertăți ale omului în raporturile și obligațiile din fișa postului și obligațiile procedurale indiferent că ele se află în autoritatea puterii executive sau judectorești și autorităților publice descentralizate, inclusiv în sarcina persoanelor de drept privat în materie profesională comercială, de inters public și privat, care au creat un prejudiciu temporar și de o valoare relativ redusă sub nivelul salariului minimum pe economie.
•  Amenzile aplicabile în sfera cazurilor minore sunt de la 3000 lei la 10.000 lei aplicabile persoanelor fizice și de la 10.000 lei la 50.000 lei persoanelor juridice de drept privat și public care vor fi individualizate potrivit vinovațiilor și imprejurărilor concrete de fapt și de drept în funcție de circumstanțele atenuante și/sau agravante personale ale contravenienților.

Art 18. Cauze Medii.

• Cauzele medii sunt definite nelimitativ ca fiind cele de orice natură juridică și arie de activitate umană în care s-au declanșat și creat disfunctionalități administrative mai grave de nivel mediu cu valori ale prejudiciilor de ordinul a cel putin 10.000 lei și care au afectat familii sau grupuri mici de oameni, activități profesionale, drepturi și libertăți fundamentale ale omului de care au fost lipsiți prin orice decizie sau inițiative defectuase și ilegale ori din neglijență profesională a unui funcționar public care prin exces de putere ori omisiune sau nepăsare sub forma intenției directe sau indirecte au produs afectarea drepturilor cetățenilor și bunului mers a oricarei activități umane investigate în cauză.
• Amenzile aplicabile în sfera cazurilor medii sunt de la 10.000 la 50.000 lei aplicabile persoanelor fizice și de la 100.000 lei la 500.000 lei persoanelor juridice de drept privat sau public care vor fi individualizate potrivit vinovațiilor și imprejurărilor concrete de fapt și de drept în funcție de circumstanțele atenuante și/sau agravante personale ale contravenienților

 Art 19. Cauze Majore.

• Cauzele majore sunt definite nelimitativ ca fiind cele de orice natură juridică și arie de activitate umană în care s-au declanșat și creat disfunctionalități administrative deosebit de grave la nivel de interes public local și național, cu valori ale prejudiciilor peste 1.000.000 lei și care au afectat grupuri mari de persoane, localități și chiar interesele publice la nivel de stat, resursele nationale, industrii și intregi sectoare sau activități economice și profesionale cu suprimarea de drepturi și libertăți fundamentale ale omului prin fate explicite de decizii ori inițiative iresponsabile, defectuoase ori vadit ilegale aparținând unui funcționar sau grup de functionari publici de decizie care prin exces de putere ori eludarea legii aplicabile au produs afectarea gravă a drepturilor cetățenilor și bunului mers a oricărei activități umane investigate în cauză.
• Amenzile aplicabile în sfera cazurilor majore sunt de la 50.000 lei la 500.000 lei aplicabile persoanelor fizice și de la 500.000 lei la 1.000.000 lei persoanelor juridice de drept privat sau public care vor fi individualizate potrivit vinovățiilor și imprejurarilor concrete de fapt și de drept în funcție de circumstanțele atenuante și/sau agravante personale ale contravenienților.

 Capitolul 10. Dispoziții finale și tranzitorii

Aceste prevederi speciale se aplică cu prioritate, reprezentând izvorul de drept în materia contenciosului contravențional specifică procedurilor de tip ombudsman, completându-se   întotdeauna  cu  normele  de drept comun  material și procedural  privind răspunderea contravențională.  Cazul fortuit și forța majoră exclud raspunderea contraventională.

 Prevederile prezentei legi se completează  dispozițile de drept comun în materia contravențională,  civile și penale, inclusiv cu procedurile de drept comun în materia judecării cauzelor,  administrării  probelor, prescripției răspunderii contravenționale, disjungerilor, declinării și sesizării autorităților judiciare, luării măsurilor speciale,  sechestrului, confiscării,  executării silite,   cu respectarea riguroasă a standardelor tratatelor europene și internaționale, și  jurisprudența CEDO aplicabile prioritar în cauze.

Adoptata  azi , 

O.G. nr  ……../………….

LEGE nr……../………….

                                         ANEXA  I

                                                                                       Modelul Siglei si Insignei A.R.S.

                            A.R.S.

                                             JUS * BONA-FIDES * LEX

  Are  inscriptionat pe suport de otel  simbolul heraldic vulturul  in relief,    purtand la baza cele 3  fundamente ale justitiei JUS, LEX,  BONA-FIDES ( dreptul legea si  buna-credinta),  insotit deasupra de  acronimul ARS ,  numarul  de identificare al insignei si  numele  avocatului pentru drepturi si libertati.

                                                                                 ANEXA  2                                                model RCS

                        Modelul  specimenului  RAPORTULUI DE CONSTATARE si SANCTIONARE  (RCS)

      NOTĂ DE FUNDAMENTARE

Secţiunea 1: Titlul proiectului de act normativ Legea   infiintarii  Autoritatii  Romane de Supraveghere, a  contenciosului  contraventional  si de  modificare  a art 15 lit. e si f  din Legea  Avocatului Poporului   Secţiunea a 2-a:  Motivul emiterii actului normativ

Descrierea situaţiei actuale:  Institutia ombudsmanului in Romania este  reglementata prin  Legea  nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului.      Istoric, a avut o implementare  anevoioasa  pentru ca  desi  era  prevazuta in  Constitutia Romaniei  inca din 1991 factorii  politici  au amanat pana in 1997 legile necesare  functionarii acesteia  adica abia    la data de 21 februarie 1997 a fost adoptata legea de organizare iar  la 29 octombrie 1997, a fost aprobat, de către Biroul permanent al Senatului, Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului       În urma adoptării şi publicării actelor normative necesare funcţionării instituţiei, s-a demarat organizarea şi  începerea activităţii instituţiei  însă, din lipsa unui spaţiu adecvat  instituţia şi-a putut începe activitatea  abia în luna ianuarie 1999    Este notabila ca ulterior experienţa acumulată a Avocatului Poporului  au  determinat mai multe modificari  de drepturi si atributii  determinate de dinamica vietii   dar mai ales  prin raportarea la exigenţele Ombudsmanului European .         Astfel, în anul 2003 Parlamentul României, a adus unele perfecţionări ombudsmanului roman,  vizând: stabilirea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, înscrierea dreptului Avocatului Poporului de a ridica direct, în faţa Curţii Constituţionale, excepţii de neconstituţionalitate, stabilirea de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, alegerea Avocatului Poporului, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru un mandat de 5 ani. Acestea sunt măsuri care au şlefuit şi întărit autonomia instituţiei.   Perfecţionări remarcabile s-au adus şi legii organice a instituţiei: s-a stabilit obligaţia comunicării de puncte de vedere Curţii Constituţionale în procesele care privesc drepturile omului, s-a creat posibilitatea înfiinţării de birouri teritoriale (15 la număr, pe criteriul teritorial al Curţilor de Apel), s-a creat o autoritate distinctă pentru supravegherea activităţii în domeniul protecţiei datelor personale, aliniindu-ne, astfel, la legislaţia europeană în domeniu), s-au detaliat dispoziţiile constituţionale privind adjuncţii Avocatului Poporului, s-au completat şi îmbunătăţit regulile privind statutul personalului şi cele financiare Schimbări preconizate:      Infiintarea  Autoritatii Romane de Supraveghere si avocatului de  drepturi si libertati,  presupune   modificarea   art 15 lit. e si f  din Legea  Avocatului Poporului,  astfel incat prin lege se vor externaliza  doar partea activitatiilor  operative  de solutionarea petitiilor   catre Autoritatea Romana de Supraveghere si avocatul de  drepturi si libertati       Tehnic,  noua structura de ombudsman operativ  nu va stirbi si nu va  leza institutia clasica a Avocatul Poporului, care va ramane dominanta si reprezentativa pentru Romania,  cu toate atributele legale,  putand desfasura in continuare  orice alte  anchete proprii ( ramane la  alegerea sa )  sa desfasoare  celelalte  anchete importante, strategice, de anvergura, in raport cu  angajamentele internationale ale Romaniei.       Autoritatea Romana de Supraveghere (prin  avocatul de drepturi si libertati) va deveni structura care va prelua greul muncii solutionarii  tuturor sesizarilor  cetatenilor si institutiilor  fiind o structura dinamica, operativa de permanenta care va supraveghea si operationaliza  desfasurarea  activitatii de solutionare tuturor cauzelor urgente,  a derapajelor administrative, a tuturor situatiilor care intra in atributiile sale.        Metaforic spus,  cu alte cuvinte,  institutia clasica a Avocatului Poporului va  ramane “medicina generala” aplicarii legilor si  a drepturilor  si libertatilor  omului  iar ARS  si avocatul de drepturi si libertati va fi “medicina de urgenta” adica paznicii permanenti si operativi,  adevarati anticorpi, celule albe  active  in corpul social al statului roman. (de  altfel insasi tinuta de serviciu va fi alba impunand  simbolul puritatii,   respectului  si prestantei ).        Se preconizeaza schimbari benefice de mentalitate democratica  prin feed-beack ul permanent  educativ  produs in societate de  activitatea ARS si avocatului de  drepturi  si libertati   si care va conduce in timp la : –  declansarea unui izvor de incredere si siguranta sociala, orientarea romanilor catre munca si  disciplina interumana, inventica si creativitate – modernizarea institutiilor, la crearea de noi  practici si  metodologii, mai simple si eficiente, fata de  cele traditionale, in scopul debirocratizarii  si fuidizarii  permanente  a activitatilor  umane, –  noi baze de date stiintifice  primite din teren si rapoarte anuale cu date exacte pentru Parlament si autoritati,  ARS  putand sa ofere pe  baza rezultatelor o radiografie asupra dinamicii   fenomenul legislativ si al aplicarii legii in Romania,  reluarea procesului de  sistematizare si codificare  a legislatiei stufoase, temperarea suprapunerilor legislative si excesul de legiferare –   si  nu in cele din urma,  aparitia naturala a  unei noi ramuri de  drept – contenciosul contraventional, a care-i jurispudenta  va fi legal recunoscuta (in premiera) ca izvor de  drept,  in sistemul romanesc.       Azi nu se mai pot contesta avantajele  acestei institutii de ombudsman pluripersonal si dinamic ( altfel decat  cel clasic, static, reprezentativ)  pentru ca  in toata lumea ombudsmanul nu mai este  un functionar de suprastructura constitutionala  ci  este   un adevarat medic de urgenta  care trateaza  in sistem UPU   bolile moderne ale societatii  in  vaste domenii   interdisciplinare  si unde  literatura juridica  internationala clameaza succesul si  rezultatetele  remarcabile, tocmai datorita eficientei si actiunii precise, rapide,  de “chirurgie legala” de constatare, control, recomandare si luarea de masuri legale, cu  rezultate benefice  imediate  asupra rezolvarii blocajelor socio-juridice in vaste domenii,  interdisciplinaritate si eficienta specifica  AND-ului institutiei ombudsmanului, oriunde in lume,         Asa cum am aratat  concomitent cu nasterea avocatului de drepturi si libertati se va ivi si o noua ramura de drept, “contenciosul contraventional”, ca procedura speciala (“specialia generalibus derogant”) procedura relativ simpla si usor de implementat si utilizat,  in chiar cadrul actual,  in care se  vor circumscrie in mod natural,firesc  toate raporturile juridice mixte, aparent complexe,  dar usor de distins,  raporturi  cotidiene juridice  care se  vor naste,  modifica  sau se  sting in sfera  activitatilor ale acestui nou  tip de ombudsman national ( ombudsman de tip multiplu, specializat, operativ, mixt, dinamic ) care va deveni  elementul cheie in modernizarea Romaniei.         Va fi un model de succes romanesc  si un know-how institutional  foarte apreciat international (desi la inceput scepticismul va fi  mare),   tocmai pentru ca, tehnic, pentru viitor,  chiar este o reteta de succes legal/operational in combaterea  fenomenelor profunde si  trenante cu care  s-a confruntat si se confrunta Romania, pe care totusi iata ca,  numai existenta avocatului de  drepturi si libertati si ARS ca  autoritate autonoma, in subordinea Parlamentului de pe langa Avocatul Poporului,   poate sa le trateze eficient prin  metode  proactive care tin strict de  know-how legal si deontologic si  de aceasta materie a contenciosului contraventional.  NOTA BENE :     Proiectul se afla intr-o forma de draft si este evident ca  trebuie adaptat potrivit cerintelor  Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative – republicată, modificările și completările ulterioare.       Secţiunea a 3-a Impactul socioeconomic al proiectului de act normativ     1. Impactul macroeconomic nu este cazul     11.Impactul asupra mediului concurenţial şi domeniului ajutoarelor de stat         ARS va supraveghea doar aplicarea legilor si va interveni  doar in cazuri grave de  blocaje pe piata concurentiala, raportat la politicile antitrust  si nu va interveni  de regula  in deciziile si in competentele  organismelor  de control si aplicarea legilor in domeniul concurentei . Insa ori de cate ori exista plangeri in domeniu va constata fenomenele le va documenta si va trimite recomandarile legale institutiilor  competente sa remedieze situatiile in cauza     2. Impactul asupra mediului de afaceri          Mediul de afaceri se va dezvolta cu mult mai bine in Romania  deoarece  va  avea  un deosebit sprijin  in combaterea  blocajelor si aberatiile administrative care impiedica    permanent  dezvoltarea afacerilor.         De principiu ARS va supraveghea doar aplicarea legilor   a drepturilor si libertatilor in mediul de  afaceri  fara a se interfera cu organismele  de  control si cu autoritatile  cu atributii specifice insa cand  exista plangeri intemeiate ca autoritatile  nu-si fac datoria va interveni sanctionand  contraventional in lant,   toti factorii vinovati la nivel de fiecare speta, raportul cuprinzand  si  recomandarile  de rezolvare si evitare  pentu  viitor a incalcarii  drepturillor  si libertatilor.       21 Impactul asupra sarcinilor administrative       Desi este domeniul predilect al majoritatilor abuzurilor si birocratiei excesive  ARS   va supraveghea doar aplicarea legilor  a drepturilor si libertatilor  fara a se interfera  in  deciziile administratiei  sau  in organismele   de  control s roi structurile administratiei centrale  cu atributii specific,  dar  cand  exista plangeri intemeiate  sau situatii  in care anumiti functionari  incalca flagrant  atributiile  sau ca  exista  acte administrative si  normative emise in dispretul  drepturilor si libertatilor   va verifica  limitele   actiunii sale  avand in vedere ca de  regula  actele administrative in cauza   care sunt vatamatoare sunt deduse  judecatii in fata instantelor  administrative si  daca dupa sau si inainte se  regasesc si alte fapte de natura disciplinara sau penala  in sarcina  functionarilor se sesizeaza obligatoriu  autoritatile penale si separat  organelle  de  disciplina  .    Dupa caz,   in situatiile  si mai clare de fapte si vinovatie evidenta   se pot aplica direct amenzi  in lant  mai ales in momentul in care  exista sanctiuni contraventionale in legile administrative nerespectate de  functionari  vinovati, in virtutea principiului qui potest majus potest minus ,  raportul cuprinzand  si  sesizarea autoritatilor ierarhice competente si   recomandarile  de rezolvare a prejudiciului  si de  evitare  pentu  viitor a incalcarii  drepturillor  si libertatilor  cetatenilor .                             22 Impactul asupra întreprinderilor mici și mijlocii         Impact benefic- Regenerarea increderii in sine  si in  Stat a tuturor   cetatenilor, deschiderea apetitului de investiitii  si   munca   pentru  mica afacere din care sa-si asigure  intreprinzatorii  veniturile   pentru  un trai decent recastigarii increderii  ca  mica lui sursa  de  venit  Nu  va  fi facuta praf  de  actele excesive de control  ale unor  functionary abuzivi   care au   deseori depasesc  cu mult  atributiile   de serviciu .              ARS va  veghea  la  respectarea drepturilor  si libertatilor ceteatenilor  in raport cu structurile administratiei , fara  sa  interfereze  intre deciziile  acestora, pana la momentul cand  politicile  administratiei deviaza  si  plangerile  cetatenilor arata si probeaza  clare incalcari de drepturi si libertati            Insasi functionarea  mperturbabila  si benefica a ARS  va  schimba mentalitatile in societate   astfel incat primul efect  va  fi  restabilirea  increderii  romanilor de peste hotare ca a venit momentul  sa se indrepte lucrurile si in  Romania,  fiind un semnal pozitiv ca doresc sa se reintoarca  acasa,   fara fricile  care i-au alungat stiut ca vor aduce in tara  forta de   munca,  know-how  si   investitii        3. Impactul social Se preconizeaza schimbari benefice de mentalitate democratica  prin  biofeed-beack- ul permanent si molipsitor  de natura  exemplar educativa  produs in societate prin simpla activitate curenta pedepsirii vinovatilor si fi faptelor contraventionale prin  amenzile  aplicate de   ARS.  prin  avocatul de  drepturi  si libertati.       Este  indiscutabil   ca in  fiecare   raport  de constatare  si sanctionare  unul plateste iar celalate  este  fericit ca  a incetat agresarea drepturilor sale.       Adica  exista  atat cei   vinovatii   care  trebuie sa plateasca  si  in acelas timp exista  si cetateni  fericiti ca agresiunea  asupra  drepturilor lor   a  incetat,  astfel incat e  un  truism   sa amintim ca  de  fiecare data   vor invata o lectie,  incat pas  cu pas,   cetateanul  roman   se  va  autodisciplina  si  la randul ei  tara va deveni mai bine administrata, mai curata   cu un  mediu social mai respirabil   pentru toti romanii.     4. Impactul asupra mediului  nu este cazul     5. lte informa ii  nu este cazul     Secţiunea a 4-a Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani) – mii lei     Proiectul de act normativ nu se referă la acest subiect     Indicator Anul curent Următorii 4 ani Media pe 5        ani     1 2 3 4 5 6 7       2020 2021 2022 2023 2024       1. Modificări ale veniturilor bugetare, plus/minus, din care:                 a) buget de stat, din acesta:                 (i) impozit pe profit                 (ii) impozit pe venit                 b) bugete locale:                 (i) impozit pe profit                 c) bugetul asigurărilor sociale de stat:                 (i) contribuţii de asiqurări                 2. Modificări ale cheltuielilor bugetare, plus/minus, din care:                 a) buget de stat, din acesta                 (i) cheltuieli de personal                 (ii) bunuri si servicii                 b) bugete locale:                 (i) cheltuieli de personal                 (ii) bunuri şi servicii                 c) bugetul asigurărilor sociale de stat:                 (i) cheltuieli de pers nal                 (ii) bunuri si servicii                 3. Impact financiar, plus/minus, din care:                 a) buget de stat                 b) bugete locale                 4. Propuneri pentru acoperirea creşterii cheltuielilor buqetare       5. Propuneri pentru a compensa reducerea veniturilor bugetare       6. Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor                 si/sau cheltuielilor bugetare                 7. Alte informaţii   nu este cazul     Secţiunea a 5-a: Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare     1. Măsuri normative necesare pentru aplicarea prevederilor proiectului de act normativ: a) acte normative în vigoare ce vor fi modificate sau abrogate, ca urmare a intrării în vigoare a proiectului de act normativ; b) acte normative ce urmează a fi elaborate în vederea implementării noilor dispoziţii. Modificarea   art 15 lit. e si f  din Legea nr 35/1997 a Avocatului Poporului   Statul Avocatului de drepturi si libertati – se elaboreaza de ARS si se avizeaza de Comisiile Parlamentului       1.1 Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislaţia în domeniul achiziţiilor publice   nu este cazul     2. Conformitatea proiectului de act normativ cu legislaţia comunitară în cazul proiectelor ce transpun prevederi comunitare      Este compatibil .  Legislatia comunitara nu interzice diversificarea si formele ombudsmanului national, dovada fiind ca  fiecare tara  intelege sa  foloseasca   aceasta institutie  adaptata  potrivit nevoilor nationale       3. Măsuri normative necesare aplicării directe a actelor normative comunitare  nu este cazul     4. Hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene  nu este cazul     5. Alte acte normative şi/sau documente internaţionale din care decurg angajamente  nu este cazul     6. Alte informaţii  nu este caz l      Secţiunea a 6-a Consultările efectuate în vederea elaborării proiectului de act normativ     1. Informaţii privind procesul de consultare cu organizaţii neguvernamentale, institute de cercetare şi alte organisme implicate 2. Fundamentarea alegerii organizaţiilor cu care a avut loc consultarea, precum şi a modului în care activitatea acestor organizaţii este legată de obiectul proiectului de act normativ           In derulare       3. Consultările organizate cu autorităţile administraţiei publice locale, în situaţia în care proiectul de act normativ are ca obiect activităţi ale acestor autorităţi, în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 521/2005 privind procedura de consultare a structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale la elaborarea proiectelor de acte normative    nu este cazul     4. Consultările desfăşurate în cadrul consiliilor interministeriale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 750/2005 privind constituirea consiliilor interministeriale permanente      nu este cazul     5. Informaţii privind avizarea de către: a) Consiliul Legislativ b) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării c) Consiliul Economic şi Social d) Consiliul Concurenţei e) Curtea de Conturi      nu este cazul     6. Alte informaţii  nu este cazul     Secţiunea a 7-a Activităţi de informare publică privind elaborarea si implementarea proiectului de act normativ     1. Informarea societăţii civile cu privire la necesitatea elaborării proiectului de act normativ     In derulare.     2. Informarea societăţii civile cu privire la eventualul impact asupra mediului în urma implementării proiectului de act normativ, precum şi efectele asupra sănătăţii şi securităţii cetăţenilor sau diversităţii biologice     nu este cazul     3. Alte informaţii   nu este cazul     Secţiunea a 8-a Măsuri de implementare     1. Măsurile de punere în aplicare a proiectului de act normativ de către autorităţile administraţiei publice centrale şi/sau locale – înfiinţarea unor noi organisme sau extinderea competentelor instituţiilor existente     nu este cazul     2. Alte informaţii   nu este cazul

             Față de cele menționate mai sus, a fost promovat proiectul de Lege / de Hotărâre a Guvernului privind infiintarea Autoritatii  Romane de Supraveghere, a contenciosului  contraventional  si de  modificare  a art 15 lit. e si f  din Legea  Avocatului Poporului, pe care îl supunemspre adoptare Guvernului/Parlamentului Romaniei.

 AVIZĂM FAVORABIL,

GUVERNUL ROMANIEI

                                                                  PRIM MINISTRU

   AVOCATUL POPORULUI                                                                 MINISTRUL JUSTIŢIEI

 PARLAMENTUL ROMANIEI

       PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR              PRESEDINTELE SENATULUI

                          OMBUDSMANUL

    Scurt istoric  al  institutiei  

        Termenul ombudsman, conotând un investigator de plângeri publice, a intrat în limba engleză din suedeză, mai exact din forma umbothsmathr, din vechiul dialect Nordic ( unde însemna omul care administrează, compus din um – despre şi both – comandă), fiind utilizat în scopuri exclusive oficiale în 19603; consemnăm, de asemenea, ca posibilă rădăcină, cuvântul celt ambactos, însemnând servitor, mesager. În anul 1241, danezii exersează forma umbozman (desemnând un slujitor regal civil dintr-o unitate teritorială), devenită ulterior ombudsmand; după anul 1552, forme asemănătoare ale cuvântului întâlnim şi la alţi nordici, precum islandezii şi norvegienii. Noua Zeelandă a fost primul stat anglofon care şi-a asimilat termenul, în 1962, urmată, după 4 ani, de Marea Britanie.

 Modificările semantice accesorii termenului ombudsman au fost, în general, limitate, din momentul apariţiei sale în Suedia, în secolul al XVIII-lea, şi până la preluarea lui de către guvernele mondiale, inclusiv câteva din Statele Unite, de la începutul anilor 60. Aprioric, ombudsmanul era o figură publică, un oficial ce investiga şi, în unele situaţii, trimitea spre judecată încălcări ale drepturilor, libertăţilor, cazuri de depăşire a unor atribuţii de către alţi oficiali ai administraţiei centrale sau locale. Termenul ombudsman apare consemnat şi în legislaţia primară a vechilor triburi germanice, care recurgeau, în cazul comiterii unor contravenţii faţă de interesele comunităţii, la două tipuri de pedepse: fie comunitatea îl declara pe cel vinovat în afara legii, caz în care oricine lar fi putut ucide, pentru argumentul că satisfăcea, în acest mod, voinţa comunităţii – fie, cu timpul, familia celui vinovat era obligată să achite familiei victimei o sumă, cu titlu de despăgubire sau amendă. Deoarece colectarea acesteia direct de către un membru al vreuneia dintre familiile implicate ar fi dus, inevitabil, la noi violenţe, a fost desemnată, pentru acest scop, o persoană neutră.

Prin această atribuţie se explică de ce, în vechiul limbaj germanic, om-buds-man însemna cel care încasa amenda (om – despre, bud – mesager care colecţionează amenda).4 În legislaţia medievala suedeză, Frostathing( termen sinonim lui ombudsman) conota agentul care avea puterea de a acţiona pentru altul, odată cu trecerea timpului, mai exact în suedeza modernă, termenul efazându-şi semnificaţiile, cuprinzând, de exemplu, ombudsmani ai presei, ai sindicatelor, ai consumatorilor, dar şi ombudsmanul parlamentar, numit pentru a supraveghea respectarea legilor în administraţie, conform Constituţiei suedeze din 1809.

Ombudsmanul suedez, ca mandatar al Riksdag-ului, dă expresie concretă conştiinţei personale, într-un mod similar aplicării amenzilor de către triburile germanice, care, astfel, îşi exprimau propria conştiinţă (Volkgeist).5

 Însă, analizând racursiv(din raţiuni de economie textuală) domeniul sistemelor de plângeri împotriva neregulilor generate de guverne, observăm că acestea figurează cu mult înaintea apariţiei ombudsmanului; astfel, vechii regi egipteni aveau desemnate la curtea lor persoane însărcinate cu primirea şi rezolvarea plângerilor de acest fel; însuşi Moise, spre a coborî în istorie, îşi numise responsabili care să se ocupe de plângerile evreilor; de asemenea, în perioada imperiului roman, activităţile administraţiei erau supravegheate de doi cenzori, care primeau plângerile privind activităţile defectuoase.

Cercetătorii care s-au ocupat de domeniul ombudsmanului au admis, ca urmare a investigaţiilor întreprinse, că meritul numirii primului ombudsman îi aparţine regelui Charles al XII-lea al Suediei, devenit rege în anul 1697, la vârsta de 15 ani. În toamna lui 1700, victoria asupra armatei ţarului Petru l-a transformat într-un erou al timpului, devenind şi personaj al unei celebre biografii scrise de Voltaire. Însă, în 1709, a fost înfrânt de către ţarul Petru în bătălia de pe malul râului Vorskla, pe teritoriul Ucrainei de azi, fapt care i-a afectat aureola creată şi care a dus, ulterior, la fundamentarea primei instituţii de tip Ombudsman din lume. Astfel, după bătălie, Charles s-a stabilit la Bender, în Moldova de azi, şi timp de 5 ani a devenit oaspetele mai mult sau mai puţin dorit al sultanului. Paradoxul care a decurs din această stare de fapt a fost că Suedia, o mare putere europeană în vremea respectivă, a fost condusă de la distanţă, din această regiune, până în toamna lui 1714, când Charles a hotărât să revină în regatul său, pornind într-o călătorie spectaculoasă de 2 săptămâni către Straslund în Pomerania de la Marea Baltică, un oraş suedez. Însă, cu un an înainte de această călătorie, în octombrie 1713, la castelul de la Timurtasch, Charles a semnat o ordonanţă prin care punea bazele Înaltului Ombudsman al Regelui.

3 A se vedea Ioan Ceterchi, Instituţia Ombudsman-ului în Suedia, Revista „Studii de drept românesc”, Editura

Academiei Române, Bucureşti, anul 3, nr. 1 – 2, 1991; Constantin Brânzan, Avocatul poporului.O instituţie la

dispoziţia cetăţeanului, Editura Juridică, Bucuresti, 2001, p. 72

4 A se vedea Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, Arad, 1999, p. 8.

5 Ibidem

Rolul acestui ombudsman era de a se asigura că judecătorii, militarii şi angajaţii civili din Suedia respectau legile ţării şi reglementările emise pentru ei, dat fiind faptul că, lipsind timp îndelungat din Suedia, după 13 ani de la campania împotriva Rusiei, regele a considerat absolut necesar să aibă o persoană care să monitorizeze situaţia din ţară în numele său.

Corespondenţa conservată în arhivele naţionale ale Suediei demonstrează că decizia a fost luată după multe deliberări, care au presupus şi examinări atente ale argumentelor pentru şi împotriva utilizării termenului ombudsman, viabil în vocabular de mai multe secole. Corespondenţa este nedatată, dar se poate concluziona că, înainte ca regele Charles să părăsească oraşul Bender, decizia de a fundamenta această instituţie exista latent în mintea sa. După sosirea de la Pultava, în a doua jumătate a anului 1709, Charles şi însoţitorii săi s-au stabilit în satul Varnitsa, în afara oraşuluiBender( locul se află acum în administrarea Muzeului Naţional al Moldovei), unde a stat până la 1 februarie 1713; extrapolând, putem considera că atât Varnitsa, în Moldova, cât şi Timurtasch ar fi spaţiile generatoare ale conceptului de ombudsman.

Explicaţia pentru care instituţia Ombudsmanului, înfiinţată în 1713, nu este considerată drept bază a tuturor instituţiilor de tip Ombudsman din lume, este motivată prin legătura sa evidentă cu puterea executivă, ceea ce elimina independenţa principială la care s-a ajuns astăzi. Însă rolul său în evoluţia conceptului de Ombudsman este absolut semnificativ. Evenimentele istoriei suedeze confirmă că, deşi suficient de puternică sub domnia lui Charles şi a urmaşilor săi, monarhia decăzuse după moartea acestuia din noiembrie 1718, în timp ce puterile Parlamentului creşteau exponenţial. Ca efect, modelul instituţiei înfiinţate în 1713, redenumită în mai 1719 de către Cancelarul de Justiţie, justitiekanslern, s-a transformat într-o instituţie mai degrabă a Parlamentului decât a regelui. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în care regele a devenit din nou conducător absolut, instituţia a fost asociată cu executivul, însă fără ca Parlamentul să fie un capitol închis.

După convulsiile armate, noua Constituţie suedeză din 1809 a configurat Ombudsmanul parlamentar al Suediei( justitieombudsmannen) ca o nouă instituţie independentă a Parlamentului.

Aproape 200 de ani mai târziu, aceasta şi-a demonstrat funcţionalitatea constantă în societatea suedeză, având sub supraveghere funcţionarii publici, prin intermediul inspecţiilor şi criticilor din plângerile individuale, consiliind cetăţenii şi impunând exemple de bună administrare. În acest context, Cancelarul pentru Justiţie rămâne o parte funcţională şi integrată a cadrului constitutional suedez, cu atât mai mult, cu cât, după moartea lui Charles XII, în Suedia s-a instaurat, în 1718, un nou model parlamentar de guvernare, care a ajuns, începând cu 1739, să instituie obligaţia ca Biroul Cancelarului pentru justiţie să transmită rapoarte către Riksdag(parlament).

Între 1766 – 1776, Riksdag-ul, care exercita, de facto, întreaga putere a regelui, preia şi dreptul de a-l numi pe Cancelarul justiţiei. Aceasta este perioada pe care suedezii o numesc „Era libertăţii”, care poate coborî mult în timp, până spre 1720 şi 1772, respectiv în intervalul dintre domnia lui Charles al XII-lea şi cea a lui Gustav al III-lea. Începând cu anul 1739, Justitiekanzlerul (J.K.) are dreptul de a recepţiona petiţii ale persoanelor fizice şi de a le analiza, atribuţii care le enunţă pe cele ale Justitieombudsmanului actual.  De asemenea, acesta nu doar investiga sesizările de nereguli ale administraţiei, dar era mandatat şi să-i trimită în judecată pe oficialii din administraţie care au comis o ilegalitate sau au neglijat să-şi ducă la îndeplinire sarcinile stabilite în mod legal. Este evident, deci, că funcţiile sale se modelează după schimbările politice survenite; astfel, dacă, în timpul „Erei libertăţii”, el devenise, din funcţionar şi persoană de încredere a regelui, un mandatar al reprezentanţei naţionale, după lovitura de stat a lui Gustav al III-lea, în 1772, el revine la vechiul statut. Caracterul său de funcţionar supus regelui se augmentează ca efect al autocraţiei reinstaurate.6 Atmosfera politică a anului 1809 – asasinarea lui Gustav al III-lea în 1792 şi detronarea succesorului său Gustav-Adolf- favorizează revenirea la starea pierdută şi anulează luptele pentru putere, instituind un echilibru între atribuţiile regelui şi cele ale parlamentului.7

Însă, pe măsura evoluţiei timpului, rolul său se transferă mai mult spre acela de apărător al cetăţenilor, cel de anchetator în justiţie fiind aproape ignorat. În perioada celui de-al doilea război mondial, Suedia a creat un ombudsman adiţional, care avea sarcina de a supraveghea autorităţile militare, urmând ca, în 1968, să consolideze cele două tipuri de ombudsman.

Extinderea conceptului de ombudsman a fost un proces derulat pe perioada a două secole 8,fiind introdus, terminologic, în noua Constituţie finlandeză din 1919, care reglementează un birou al ombudsmanului aflat sub controlul legislativului, deşi în Finlanda exista un birou al Cancelarului pentru justiţie ce făcea parte din latura executivă a guvernului, cu rol de procuror şi gardian al respectării legilor.

 Până în anul 1933, Ombudsmanul finlandez îşi asumase deja rolul de investigare şi identificare, în detrimentul celui de trimitere în judecată şi îi fusese impusă responsabilitatea de a ancheta plângerile ce priveau armata şi închisorile.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, răspândirea instituţiilor de tip ombudsman a fost favorizată de o serie de factori politico-administrativi, pe măsura complexităţii din ce în ce mai accentuate a vieţii economice şi sociale, ale cărei efecte au repercutat negativ asupra desfăşurării raporturilor dintre cetăţeni şi administraţie, conlucrarea dintre aceştia nefiind deloc facilă.9

Astfel, sporirea evidentă a sarcinilor puterii legislative, dar şi a administraţiei publice, a făcut anevoioasă derularea raporturilor dintre cetăţeni şi administraţie, consecinţa fiind neîncrederea, reticenţa şi resemnarea primilor, care au început să manifeste indiferenţă faţă de structurile administrative, excesiv de birocratice şi de formalizate.

Pe acest fond socio-administrativ, tensiunile erau previzibile iar soluţionările obligau autorităţile administraţiei publice la sporirea interesului pentru eliminarea disfuncţiilor apărute în planul relaţiilor administraţie-cetăţeni, mare parte dintre aceste conflicte fiind favorizate de inducerea, în conştiinţa colectivă, a unei presupuse subordonări a cetăţeanului faţă de autoritatea administrativă.

În acest context, multe state au recunoscut că instituţiile tradiţionale de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control a autorităţilor administraţiei publice nu mai erau apte să soluţioneze aceste conflicte, impunându-se conceperea şi instituţionalizarea unor instrumente noi şi eficace, care să se alăture celor deja existente.10

La sfârşitul primului război mondial, dar în special al celui de-al doilea, în anii 50, în majoritatea statelor europene, s-a configurat necesitatea introducerii, în sistemele naţionale de drept, a unor mijloace necontencioase de soluţionare a cazurilor de încălcare a drepturilor omului, fundamentându-se, astfel, elementele instituţiei Mediatorului, cu punct de pornire în modelul suedez al ombudsmanului.11

Pe acest fond comun de reguli de organizare şi de funcţionare, ombudsmanul cunoaşte nuanţări particulare, atât în ce priveşte nomenclaturizarea12, cât şi atribuţiile. Ombudsmanul este întâlnit sub varii termeni, precum: Mediatorul/Ombudsmanul European (în sistemul Uniunii Europene); Mediatorul Republicii (Franţa); Defensor del Pueblo (Spania); Provedor de Justicia (Portugalia);  Avocatul Poporului (România)13 etc. De asemenea, înregistrăm şi denumirea de procuror parlamentar, apărător public, comisar pentru drepturile omului14, Avocat general, Comisar parlamentar, Controlor de stat etc. (notăm generic că, în Zambia, există o Comisie de investigaţii,

iar în Israel un Controlor de stat etc.). Unele state chiar au o denumire expresă pentru înlocuitorii feminini ( Ombudswoman, Ombudsfrau, Mediatrice). În România, instituţia Avocatul Poporului, nominalizată prin art. 58 din Constituţie, se încadrează în aceste dimensiuni clasice şi tradiţionale ale Ombudsmanului European.

Apariţia sa inedită în mecanismul politico-statal este efectul intenţiei de a replica faţă de insuficienţa sistemului de garanţii jurisdicţionale în materie de acţiune administrativă, ea având rolul ca, separat de acţiunea politică, să garanteze legalitatea activităţii administraţiei publice, urmând, ca finalitate, ca cetăţenii să dispună de o altă cale instituţională pentru apărarea drepturilor  şi intereselor lor.15

6 A se vedea Monica Vlad, op. cit, p. 11.

7 Ibidem, p. 12.

8A se vedea Corneliu Manda et alii, Ştiinţa administraţiei. Curs universitar. Editia a III-a, Editura Univers juridic,

2008, în care se descrie instituţia Ombudsmanului din Canada, America Latină, Germania.

9 A se vedea Drăgan Silviu Cătălin, Studiu comparativ între actul juridic civil şi actul juridic administrativ, teză de

doctorat, Universitatea din Craiova, 2004, pp. 109-110.

10 A se vedea Cezar Corneliu Manda, Ovidiu Predescu, Ion Popescu Slăniceanu, Ombudsmanul. Instituţia fundamentală

a statului de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 135.

Ca persoană, ombudsmanul este desemnat avându-se în vedere, primordial, calităţile sale morale, a căror apreciere permite câteva nuanţări. Astfel, ombudsmanul trebuie să fie apt să perceapă multiplele motivaţii ale acţiunii umane, în general, şi nu să impună o viziune obtuză despre „virtutea pură”; el trebuie să fie o persoană care să se caracterizeze prin corectitudine şi obiectivitate16şi care să ştie să asculte plângerile ce-i sunt adresate.

În majoritatea statelor lumii, instrumentul principal al ombudsmanului îl constituie autoritatea lui, puterea de a admonesta şi critica, suportul major al opiniei publice, receptivitatea şi sprijinul tuturor autorităţilor publice.17 Precizăm, de asemenea, că autoritatea sa morală se bazează pe absenţa legăturilor partizane cu orice partid politic sau sindicat.18

Puterea ombudsmanului „se reduce”, deci, la autoritatea sa. Experienţa Suediei şi, în general, a Ţărilor Scandinave demonstrează că aserţiunea că Ombudsmanul este o instituţie independentă, exterioară ierarhiei administrative pe care o controlează, trebuie percepută ca referire la trăsătura sa esenţială, independenţa.

O a treia ţară ce a înfiinţat un birou al ombudsmanului a fost Norvegia, aceasta fundamentând Ombudsmanul militar în 1952, pentru ca, mai târziu, să înfiinţeze şi un Ombudsman cu atribuţiuni generale. Modelul a fost preluat de Danemarca, în 1955, când a fost numit un ombudsman care avea puteri şi responsabilităţi, în general, diferite faţă de modelul dat, printre acestea distingându-se că nu avea jurisdicţie asupra autorităţii judecătoreşti, că nu avea nicio putere de a trimite în judecată oficiali din administraţie pentru comportament inadecvat sau abuziv. În ciuda acestor diferenţe între birourile ombudsmanului, se poate constata că, aşa cum erau în 1960, toţi aveau competenţe şi practici similare, respectiv puteau primi şi investiga orice plângere scrisă, ce putea fi trimisă într-un plic sigilat, fără a face referire la oricare altă instituţie superioară, puteau iniţia investigaţii şi face inspecţii, fără a primi dinainte o plângere; în acest sens, puteau solicita oricărei structuri a statului rapoarte, având puterea de a cere dosare oficiale. Cu titlu generic, notăm că aceştia sunt numiţi de către parlament, sunt independenţi de executiv şi prezintă un raport anual, putând face comentarii critice asupra unor activităţi sau acţiuni ale reprezentanţilor administraţiei, în conţinutul acestora identificând problemele pe care le considerau urgente.

Până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului trecut, ombudsmanul se configurase ca o practică limitată la ţările scandinave, unde exista doar ca parte a guvernului. Însă, după înfiinţarea Ombudsmanului militar din Republica Federală Germania, în 1957, şi a Ombudsmanului naţional, din Noua Zeelandă, în 1962, ideea configurării unei instituţii de tip Ombudsman s-a extins rapid, între 1960 şi 1970, către alte ţări, oraşe şi alte organisme guvernamentale mondiale, incluzând şi provincii din Canada şi state din America.

 Una din primele încercări de a introduce conceptul de ombudsman în America a fost aceea a profesorului Kenneth Culp Davis19, specialist în drept administrativ, motivată de faptul că analiza proprie pe teren a unei soluţii de a rezolva problemele din administraţie i-a oferit modelul clar al ombudsmanului din Scandinavia.

Noţiunea şi conceptul de ombudsman s-a extins pe parcursul secolului al XX-lea, idea constituţională a unui control independent, uşor accesibil şi echilibrat al administraţiei publice, prin intermediul unor persoane cu o reputaţie lilială fiind azi legat, în mod evident, de principiile democraţiei şi ale statului de drept, din moment ce reprezintă o contribuţie esenţială pentru eficienţa acestor principii.

12 Ţări precum Antigua şi Bermude, Belize, Botswana, Canada, Malawi, Lesotho, Malta, Seychelles, Trinidad Tobago etc. au denumit instituţia lor în mod oficial după modelul clasic. Alte grupuri de ţări folosesc denumiri specifice şi diferite, decurgând din specializarea instituţiei; de exemplu, Avocatul poporului (Albania), Comisarul pentru libertatea informaţiilor şi protecţia dreptului la viaţă privată (Canada), Apărătorul poporului (Argentina, Columbia, Ecuador,

Paraguay, Spania), Oficiul procuratorului cetăţenilor ( Chile), Mediatorul Republicii (Franţa şi Africa francofonă),

Comisarul pentru protecţia datelor (Germania), Comisia pentru drepturile omului şi justiţie administrativă (Ghana),

Procuratorul drepturilor omului (Guatemala), Comisarul parlamentar pentru drepturile civile (Ungaria), Ombudsmanul anti-corupţie (India), Apărătorul public (Jamaica), Comisarul parlamentar (St Lucia), Autoritatea pentru plângerile poliţieneşti (Canada, Trinidad Tobago).

13A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Instituţia Avocatul Poporului, în Revista Drepturile Omului nr. 1/1992, p. 3.

14 A se vedea Alina Dinu, Mediatorul republicii în Franţa, RDP 1/2008, p. 73

15 A se vedea Corneliu Manda et alii, op. cit., p. 138

16 A se vedea Monica Vlad, op.cit., p. 14.

17 A se vedea Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. Fundaţiei „România de mâine”,

Bucureşti, 2007, p. 22. Preluând expresia lui Erich Fromm, din Frica de libertate, Editura Teora, 1998, p. 67, admite că există o fundamentală deosebire între a avea autoritate şi a fi o autoritate. Cel care este, prin el însuşi, o autoritate, va şi avea autoritate, în mod cu totul firesc. Dimpotrivă, cel care, având autoritate, nu poate să o şi impună prin personalitatea sa, se rezumă la aspectul formal al acestei autorităţi.

18 Corneliu Manda et alii, op cit., p. 43.

Disoluţia regimurilor totalitariste din statele Europei centrală şi de est, precum şi din Portugalia, Spania, Grecia, ca şi noul proces de democratizare au reprezentat momente nodale pentru adoptarea ideii de ombudsman. De asemenea, instituţia Ombudsmanului a cunoscut noi trepte ale evoluţiei, ca o reacţie a introducerii unor noi state în cadrul Consiliului Europei, prin combinarea celor două concepte de stat de  drept şi drepturile omului. În acest moment, 26 din cele 28 de state membre ale UE au înfiinţat instituţii naţionale de tip ombudsman. În celelalte două state există astfel de instituţii la nivel regional.

Chiar şi Uniunea Europeană a înfiinţat o instituţie specializată în promovarea şi protejarea drepturilor omului, Ombudsmanul European.

La nivelul Consiliului Europei, 45 din cele 47 de state membre au înfiinţat  ombudsmani naţionali sau cel puţin regionali. La o scară internaţională, apreciem că 40.62% din statele membre ale Institutului Internaţional al Ombudsmanilor sunt membre al Consiliului Europei.

Deoarece fiecare ţară are sistemul politico-juridic propriu, instituţia ombudsmanului diferă nuanţat, impunându-se, astfel, un set de criterii de clasificare şi descriere a funcţiei. Un prim criteriu al clasificarii instituţiei ombudsmanului vizează autoritatea de care este desemnată20.

În acestă categorie, sunt cuprinse două tipuri de ombudsman- cei publici şi respectiv cei privaţi.

Ombudsmanii publici sunt desemnaţi de către o autoritate publică, însă există şi ombudsmani privaţi21 care sunt desemnaţi de societăţi bancare, de conducerile unor universitaţi sau înterprinderi, ombudsmani pentru mass-media etc.

Particularitatea ombudsmanilor privaţi constă însă în faptul că nu au o natură juridică, ci realizează o activitate de mediere între cele două părţi contractante

 În schimb ombudsmanii publici fiind numiţi fie de autorităţile legiuitoare, fie de autorităţile executive, beneficiază de putere juridică. Un factor esenţial pentru a deosebi un ombudsman ca fiind parlamentar sau executiv îl constituie sursele de finanţare ale instituţiei, întrucât bugetul destinat ombudsmanului nu trebuie să fie alocat de autorităţile pe cale le controlează, însă, în cazul ombudsmanului parlamentar, această finanţare este făcută de către Parlament.

Un al doilea criteriu esenţial în clasificarea ombudsmanilor îl constituie numărul persoanelor care compun instituţia22.

În raport cu acesta, instituţia ombudsmanului poate fi unipersonală sau pluripersonală. Instituţia clasică a ombudsmanului este unipersonală, aşa cum a fost concepută iniţial în Suedia şi adoptată şi în alte state.

 Fie că legea îi oferă ombudsmanului ajutorul unuia sau mai multor adjuncţi,colaboratori sau delegaţi, fie că nu, instituţia ombudsamnului, sub această formă, este unipersonală.

 Instituţia ombudsmanului pluripersonal nu presupune un număr mare sau mic de angajaţi, aşa cum, în statele în care funcţionează un ombudsman parlamentar şi mai mulţi ombudsmani specializaţi în anumite domenii, identificăm instituţii diferite, şi nu o formă a ombudsmanului pluripersonal.

O instituţie pluripersonală este instituţia Justiţiei-ombudsmanului, formată din patru ombudsmani, aleşi pe o perioada de 4 ani: unul dintre ei este responsabil pentru administraţiainstituţiei şi decide asupra orientării principale a activităţii acesteia.Un alt criteriu de clasificare a ombudsmanilor se referă la gradul de specializare a competenţelor sale.

În acest sens, există ombudsmani cu specializări generale şi ombudsmani cu specializări exprese23. În Suedia, de exemplu, Riksdagul24 desemnează patru ombudsmani care sunt abilitaţi săprimească plângerile cetăţenilor ale căror drepturi au fost încălcate de către funcţionari, dar şi ombudsmani care au atribuţii şi competenţe speciale, pe care le vom înregistra infra.

1.2. Variante generice ale noţiunii de Ombudsman

În sensul extins, mecanismul de tip Ombudsman, atât din sectorul public, cât şi din cel privat, este generat pentru a soluţiona disfuncţiile sau neînţelegerile ce apar între un furnizor de bunuri şiservicii (guvern, instituţie, industrie, companie etc.) şi beneficiarul acelor bunuri/servicii (membru al societăţii, client etc.) sau un angajat al furnizorului25. Deşi fiecare adaptare a instituţiei Ombudsmanului pentru sectorul public duce la alterări ale acesteia, fiecare variantă este o încercare a guvernului, a unei instituţii sau a unei companii de a rezolva problemele legale şi administrative întâlnite de membrii societăţii, de angajaţi sau clienţi în conflictele lor cu birocraţia din sectorul privat sau guvern.

19 A se vedea Kenneth Culp Davis, Administrative Law, St. Paul: Publishing Company, 1951, p. 14 şi urm.

20 Ibidem, p. 61.

21 Exemple de ombudsmani privaţi: Apărătorul drepturilor universitare Ohio/ Princetown/ New Jersey; Organizaţia

Ombusmanilor pentru ştiri, Ombudsmani de înterprindere de la companii ca General Motors, Ford, American Airline;

Constantin Brânzan, Avocatul poporului.O instituţie la dispoziţia cetăţeanului, Editura Juridică, Bucureşti, 2001, p.

Radiografia funcţională a ombudsmanului din sectorul public, precum şi ale mecanismelor de tip

ombudsman din sectorul privat cunoaşte următoarele determinante:

1) Ombudsmanul legislativ din sectorul public este:

a) Stabilit de un guvern naţional, subnaţional sau municipal;

b) Numit şi răspunzător în faţa segmentului legislativ al guvernului;

c) Consacrat prin prevederi constituţionale şi/sau legislaţie;

d) Cu jurisdicţie asupra legalităţii şi corectitudinii administraţiei guvernamentale într-un număr

mare de departamente, agenţii şi corporaţii statale.

2) Ombudsmanul executiv din sectorul public este:

a) Stabilit de un guvern naţional, subnaţional sau municipal;

b) Numit de ramura executivă a guvernului şi răspunzător în faţa ramurii executive şi/saulegislative;

c) Consacrat prin prevederi constituţionale, legislaţie sau un act executiv;

d) Cu jurisdicţie asupra legalităţii şi corectitudinii administraţiei guvernamentale într-un numărmare de departamente, agenţii şi corporaţii statale.

3) Ombudsmanul hibrid din sectorul public (pentru drepturile omului, anticorupţie, codul

privind funcţia publică, securităţii etc.) este:

a) Stabilit de un guvern naţional, subnaţional sau municipal;

b) Numit şi răspunzător în faţa ramurii executive sau legislative a guvernului;

c) Consacrat prin prevederi constituţionale, legislaţie sau acte executive;

d) Mandatat expres pentru analizarea plângerilor privind drepturile omului, corupţie etc.

împotriva administraţiei guvernamentale, în plus faţă de monitorizarea corectitudinii şi legalităţii

generale a administraţiei;

e) Cu jurisdicţie asupra mai multor departamente, agenţii şi corporaţii statale;

f) Câţiva ombudsmani pentru drepturile omului pot să primească şi plângeri privitoare la încălcări ale drepturilor omului din sectorul privat.

4) Ombudsmanul legislativ sau executiv din sectorul public cu jurisdicţie obiectivă

limitată( ombudsmanul specializat pe un singur sector, un singur scop sau specialitate) este:

a) Stabilit de un guvern naţional, subnaţional sau municipal;

b) Numit şi răspunzător în faţa ramurii executive şi/sau legislative a guvernului;

c) Consacrat prin prevederi constituţionale, legislaţie sau acte executive;

d) Are jurisdicţie numai asupra unei singure ramuri din domeniul respectării drepturilor omului – drepturile copilului, prevenirea discriminării (pe bază de gen, minorităţi etnice, dizabilităţi), limba oficială, viaţă privată, libertatea informării, poliţie, forţele de apărare.

5) Ombudsmanul organizaţional executiv creat de către departamentele guvernamentale,

corporaţii de stat sau agenţii, pentru soluţionarea plângerilor interne şi/sau externe este:

a) Stabilit de un departament al guvernului, agenţie sau corporaţii de stat la un nivel naţional

sau subnaţional al guvernului;

b) Numit şi răspunzător în faţa ministrului, a şefului de departament sau a unui alt oficial;

c) Consacrat în mod normal printr-un instrument intern al departamentului guvernamental şi

ocazional prin legislaţie;

d) Mecanismul plângerilor este (i) extern: pentru membrii publicului care au venit în contact cu

departamentul şi/sau (ii) intern: pentru angajaţii departamentului sau agenţiei (ombudsmanul de la locul de muncă).

6) Ombudsmanul hibrid pentru sectorul public/privat pentru o industrie anume sau un sector

creat prin legislaţie pentru a soluţiona plângerile înaintate de către clienţi este:

a) Stabilit de către un guvern naţional sau subnaţional;

b) Numit şi răspunzător faţă de ramura executivă sau legislativă a guvernului sau faţă de o entitate juridică separată;

c) Consacrat prin legislaţie;

d) Cu jurisdicţie asupra unui singur sector de servicii – bănci, a unei singure industrii sau instituţii financiare, servicii legale.

22 Ibidem. p. 81.

23A se vedea Ioan Muraru, Avocatul poporului-instituţie de tip ombudsman, Editura Ch. Beck, Bucureşti, 2004, p.370

24 Riksdagul este denumirea suedeză pentru Parlament.

25 A se vedea M.A. Marshall şi L.C. Reif, The Ombudsman: Maladministration and Alternative Dispute Resolution

(1995)34 Alberta Law Rev, pp. 225-238.

7) Ombudsmanul pentru autoreglementare pentru o anumită industrie sau sector de servicii creat de industria respectivă sau sectorul de servicii pentru a soluţiona plângerile înaintate de clienţi este:

a) Ombudsmanul pentru o anumită industrie sau sector de servicii stabilit de industria respectivă sau sectorul de servicii acţionând colectiv(bănci, companii de asigurări);

b) Stabilit printr-un acord al industriei, adesea prin crearea unei entităţi juridice umbrella (corporaţii nonprofit, fundaţii, comisii) şi finanţate de industrie;

c) Trebuie numit şi, totodată, să raporteze unui organism din organizaţia umbrelă ce conţine un număr, preferabil o majoritate, din membrii din afara industriei (consiliul de directori al corporaţiei sau fundaţiei);

d) Preia plângeri de la membri ai industriei/sectorului de servicii sau clienţi ce participă în schemă.

8) Ombudsmanul organizaţional creat de instituţii şi corporaţii din sectorul privat este:

a) Stabilit de către o instituţie sau companie, ziar sau o corporaţie ce oferă bunuri/servicii, universitate, colegiu;

b) Numit şi răspunzător în faţa executivului sau administraţiei instituţiei/companiei (comitetul de audit, consiliul de directori, şeful executiv, redactorul şef);

c) Consacrat prin instrumente legale sau prin elemente de politică internă a

instituţiei/companiei;

d) Cu jurisdicţie asupra plângerilor interne sau externe de la locul de muncă înaintate de

studenţi, clienţi etc. împotriva instituţiei sau companiei.

9) Organizaţia internaţională a Ombudsmanului de la locul de muncă este:

a) Stabilit de către o organizaţie internaţională;

b) Stabilit conform instrumentului intern al organizaţiei internaţionale;

c) Numit şi răspunzător faţă de secretarul general sau secretar general adjunct al organizaţiei internaţionale;

d) Prezintă un mecanism intern de primire a plângerilor din partea angajaţilor organizaţiei internaţionale, pe probleme legate de angajări.

10) Ombudsmanul clasic de la nivelul guvernării internaţionale sau supranaţionale26 este:

a) Stabilit de către o organizaţie internaţională sau supranaţională;

b) Numit şi răspunzător faţă de ramura legislativă a organizaţiei internaţionale;

c) Consacrat printr-un tratat constitutiv şi/sau un instrument legal intern şi formal al organizaţiei internaţionale;

d) Primeşte plângeri de la persoane din exteriorul organizaţiei ce au fost afectate de activităţile

organizaţiei (şi pot, de asemenea, primi plângeri din partea angajaţilor organizaţiei).

1.3. Ombudsmanul din sectorul public cu competenţă specializată pe anumite domenii

În sectorul public, se înregistrează ombudsmani cu competenţă în prevenirea discriminării şi oportunităţile legale, numai asupra unui singur sector/domeniu, cum ar fi poliţie, forţe armate, facilităţi corecţionale, serviciile de sănătate, copii, protecţia minorităţilor, informaţii, dreptul la viaţa privată, limba oficială şi probleme ale consumatorilor. Aceştia sunt numiţi ombudsmani specializaţi, care acţionează într-un singur sector sau un singur scop. Un ombudsman specializat poate fi numit de către legislativ sau de către executiv. De exemplu, chiar şi în Suedia, care are o lungă tradiţie privind instituţia ombudsmanului parlamentar, ombudsmanii specializaţi sunt numiţi de către executiv, având puteri juridice diferite27.

În linii generale, anumiţi ombudsmani specializaţi nu au putere de investigare, în timp ce alţii au

aceste puteri, o parte din ei putând lua decizii importante sau chiar să impună sancţiuni.

Ombudsmanii cu scop unic au, adeseori, alte funcţii, cum ar fi educaţia sau susţinerea unei reforme legislative. Dacă un ombudsman general acţionează în acelaşi domeniu cu un ombudsman specializat, primul poate avea puterea de a investiga pe cel din urmă. Ombudsmanii cu scop unic, ce ţine de un anumit subiect/domeniu, pot acţiona numai asupra a unul sau două departamente guvernamentale. Astfel, se impune ca acesţia să fie mereu vigilenţi, spre a evita blocajul organizaţional ce ar rezulta din asocierea strânsă cu publicul ţintă şi organizaţia ce sunt subiecte ale jurisdicţiei lor.

Un ombudsman ce activează într-un singur sector trebuie diferenţiat de situaţia în care un ombudsman cu competenţe generale este numit prin statut sau decide, în mod unilateral, să numească un ombudsman adjunct în interiorul instituţiei, răspunzătoare pentru plângerile ce vin dintr-un singur sector. De exemplu, Defensor del Pueblo regional din Andalusia, Spania, este împuternicit printr-un statut regional pentru protecţia copiilor şi tinerilor să numească un adjunct

Defensor del Menor – Apărător al minorilor, care este responsabil cu primirea plângerilor ce vizează minorii. În contrast, un ombudsman specializat are propriul cadru legal care prezintă puterile ombudsmanului şi stabileşte instituţia ca o entitate de sine stătătoare.

26 Unicul exemplu care poate fi menţionat aici este Ombudsmanul European al Uniunii Europene

27 A se vedea P. Nobel, The Swedish Ombusdman against ethnic discrimination din F. Matscher, ed. Ombudsman in

Europe – The institution, Kehl: N.P. Engel, 1994.

Pro şi contra diversificării ombudsmanilor

Există argumente pro şi contra stabilirii unor ombudsmani pentru un singur sector, în opoziţie cu

un ombudsman naţional(sau provincial etc.) cu puteri depline.

 Fundamentarea unor instituţii de tip ombudsman pentru un singur sector reprezintă o demonstraţie a intenţiei serioase a guvernului de a optimiza protecţia persoanelor ce intră sub incidenţa acelui domeniu. Stabilirea unui ombudsman pentru un singur sector impune, de asemenea, realizarea unei expertize specializate pentru domeniul respectiv.

Ombudsmanii dintr-un singur sector pot avea o arie mai limitată a funcţiilor decât cea a unui ombudsman general, în mod expres dacă ombudsmanii specializaţi se confruntă cu aspecte ce privesc drepturile omului. Cu toate acestea, câţiva ombudsmani generali au criticat intenţia stabilirii unor ombudsmani dintr-un singur sector în jurisdicţia lor, argumentând că acest lucru va afecta instituţia lor sau va genera confuzie în cadrul populaţiei28

 Un alt argument adus de ombudsmani a fost că, într-o perioadă de tranziţie şi insecuritate financiară, ar fi mai raţional să se concentreze toate resursele disponibile asupra birourilor deja existente ale ombudsmanilor naţionali şi, acolo unde este cazul, să se numească adjuncţi pentru a se ocupa de probleme specifice29.

Cu toate acestea, instituţiile de tip Ombudsman pentru un singur sector proliferează, în special în ţările dezvoltate, posesoare de resurse financiare prin care pot susţine mai mult de un ombudsman.

În opoziţie, un număr crescând de ţări din America Latină, Europa şi Africa îşi numesc ombudsmani hibrizi ai drepturilor omului şi sunt mai susceptibile pentru crearea unor adjuncţi sau departamente ce se orientează asupra problemelor legate de drepturile fundamentale.

În zona protecţiei drepturilor omului, există ombudsmani pentru un singur sector, cu jurisdicţie asupra discriminării (pe bază de gen, dizabilităţi, orientare sexuală etc.), protecţiei minorităţilor şidrepturilor şi nevoilor copiilor30. Alţi ombudsmani pentru un singur sector pot, de asemenea, să joace un rol în protecţia drepturilor omului, din moment ce problemele legate de acestea pot să apară în strânsă corelaţie cu plângerile depuse, cum ar fi ombudsmanul pentru armată, poliţie, libertatea informaţiei şi a dreptului la viaţă privată, servicii medicale. Deşi ombudsmanii pentru un singur sector ce lucrează în domeniul drepturilor omului pot fi identificaţi adesea la nivel naţional, întâlnim exemple de acest fel la nivelul subnaţional sau municipal al guvernării.

1.3.2. Ombudsmanul ca mecanism al responsabilităţii democratice

Instituţiile clasice şi hibride de tip ombudsman pot acţiona ca mecanisme ale responsabilităţii democratice, promovând astfel dezvoltarea de acest fel într-un stat, putând fi considerate instituţii cu responsabilitate orizontală în guvernările democratice. Începând cu anii 90, conceptul bunei guvernări a fost adoptat de organizaţiile internaţionale şi statele ce ofereau asistenţă, ca un standard ce ar trebui să fie îndeplinit de către statele ce primeau asistenţă. Ombudsmanul pentru drepturile omului îmbunătăţeşte responsabilitatea orizontală legală, constituţională şi administrativă a guvernului, prin analizarea imparţială şi obiectivă a comportamentului administraţiei publice, prin recomandarea unor schimbări în legislaţie, politică sau practică, când se descoperă o administrare ilegală sau improprie; el raportează rezultatele legislativului şi publicului, în alte ţări având şi puteri mai extinse, cum ar fi aceea de acţiune în justiţie. Ombudsmanii ce au ca obiect anticorupţia şi codul funcţiei de conducere pot furniza o responsabilitate legală, administrativă şi financiară cu interes pentru folosirea greşită a fondurilor publice, pentru conflicte de interes, fraudă etc. Diferitele instituţii de tip ombudsman au scopuri diferite.

Instituţiile de tip Ombudsman permit cetăţenilor să înainteze plângeri, în cazurile în care guvernul nu a acţionat într-un mod legal ori a acţionat nedrept, având ca rezultat investigarea imparţială a conduitei şi poate suporta critici pentru acţiunile sale sau, în funcţie de caz, şi consecinţe mai puternice.

 Rolul ombudsmanilor  într-o guvernare democratică, incluzând aici conceptualizarea lor ca mecanisme de augmentare a responsabilităţii verticale şi orizontale, interferează cu conceptul de bună administrare.

Buna administrare vizează, adesea, acele state în curs de dezvoltare, care au nevoie să obţină asistenţă tehnică, sau acele state ce se află într-o fază postconflictuală, de instaurare a păcii. În cercurile internaţionale de dezvoltare, noţiunea de bună administrare a rezultat din limitările creşterilor economice ale programelor structurale de ajustare, din nevoia de reformare a statelor ce ieşeau din comunism şi din succesul intervenţiei statelor din Asia de est în susţinerea creşterii economice31. Conceptul de buna  guvernare a fost adoptat de Banca Mondială în 1989 pentru a denumi încercarea unei puteri politice de a rezolva problemele unei naţiuni şi buna administrare se referee la un serviciu public eficient, un sistem juridic de încredere şi o administraţie ce este răspunzătoarefaţă de publicul său32. În 1992, Banca Mondială a definit buna administrare ca modul în care puterea este exercitată în managementul resurselor economice şi sociale ale unei ţări pentru dezvoltare. Realitatea demonstrează că există o conexiune evidentă între democraţie şi buna administrare, prima fiind o premisă a exercitării extinse a conceptului de bună administrare. Protecţia drepturiloromului se găseşte adesea inclusă în conceptul bunei guvernări33, acestea fiind tratate în moduri fie ambigue, fie vagi, ca unul din mijloacele necesare pentru îmbunătăţirea dezvoltării.

Însă, din perspective morale şi legale, drepturile omului trebuie să fie considerate ca problemă esenţială şi distinctă pentru orice stat, indiferent de stadiul dezvoltării sale. Rolul ombudsmanului în construirea unei bune guvernări este recunoscut în mod expres la nivel naţional, în câteva state, în constituţii şi în legile ce privesc ombudsmanii hibrizi. Astfel, în Bosnia şi Herţegovina, noua legislaţie ce priveşte ombudsmanul naţional pentru drepturile omului include promovarea bunei guvernări ca unul din obiectivele instituţiei34. În Uganda, Constituţia din 1995 şi Actul inspectoratului guvernului, reconfigurează inspectoratul ca un ombudsman cu funcţii de anticorupţie şi implementarea codului privind funcţiile de conducere. Ombudsmanii clasici, hibrizi sau specializaţi, dintr-un stat pot promova buna administrare. Aşa cum spunea Bience Gawanas35, fostul ombudsman din Namibia,

 rolul ombudsmanului presupune asumarea unei dimensiuni mai largi, prin faptul că el sau ea este aşteptat să apere dreptul oamenilor la o bună guvernare şi să fie apărătorul drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Ombudsmanii clasici şi hibrizi sprijină construirea unei bune guvernări în administraţia publică prin munca pe care o depun pentru îmbunătăţirea elementelor de bază, ca participarea publică la guvernare, transparenţa administraţiei publice, responsabilitatea autorităţilor publice faţă de popor şi corectitudinea în administraţie.

Participarea publică presupune solicitarea către public de a se implica, exprimând opinii asupra acţiunilor de guvern propuse, precum şi manifestând reacţii asupra acţiunilor de guvern deja întreprinse. Participarea efectivă la guvernare presupune, inter alia, accesul la instanţe şi instituţii ale guvernului, informaţii şi existenţa unor agenţii, unde membrii publicului pot avansa plângeri  împotriva guvernului şi pot obţine răspunsuri la acestea. Transparenţa, în contextul administraţiei publice, include: înţelegerea procesului prin care organismele publice iau decizii transparente, motivele acestor decizii şi disponibilitatea publică a informaţiilor pe care sunt bazate aceste decizii.

Un guvern transparent şi administraţia sa furnizează informaţii publice optime asupra acţiunilor proprii, prin mijloace precum publicaţii, accesul la legi şi mecanisme procedurale pentru revizuirea comportamentului guvernului, ce includ revizuirea juridică şi diferite mecanisme de responsabilitate orizontală.

Răspunderea poate fi admisă ca responsabilitatea pentru performanţele unei instituţii, sarcini sau îndatoriri, nefiind un concept legal, în totalitate, ci referindu-se la standarde de conduită de natură etică, instituţională şi legală. Răspunderea presupune stabilirea unor căi sau forme de responsabilizare adecvate între guvern şi public,  reguli pentru o procedură corectă, comunicarea deciziilor şi motivelor pe care este bazată o decizie.

32 A se vedea D.Gillies, Human rights, Democracy and Development, Montreal: Centrul Internaţional pentru Drepturile Omului şi Dezvoltare democratică, 1993.

33 Secretarul General al ONU a declarat că în ultimii ani, drepturile omului au început să fie percepute ca un element

integrant al bunei guvernări, într-o manieră crescândă, în Raportul anual al Secretarului General asupra activităţii

organizaţiei, 1997.

34 Law on the human rights ombudsman of Bosnia and Herzegovina, Gazeta oficială BaH, 32/2000 şi 19/2002

35A se vedea Bience Gawanas, Our Common Work: Fairness, Dignity and Human rights, Ed. International Ombudsman

Institute, University of Alberta, 2000.

Instituţia Avocatului Poporului în România

            Deşi prevăzută în Constituţia României încă din anul 1991, Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului58, care stabileşte limitele în care îşi poate exercita atribuţiile, aşa cum se dispune în art. 56 din Constituţie, a fost adoptată, cu o întârziere de peste 5 ani, de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, în data de 21 februarie 199759. Ulterior, pentru a se putea stabili structura organizatorică a instituţiei Avocatul Poporului, la data de 29 octombrie 1997, a fost aprobat, de către Biroul permanent al Senatului, Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului60,. În urma adoptării şi publicării actelor normative necesare funcţionării instituţiei, s-a demarat organizarea şi, respectiv, începerea activităţii instituţiei; însă, din lipsa unui spaţiu adecvat pentru o bună funcţionare, instituţia şi-a putut începe activitatea, în condiţii în principiu adecvate, abia în luna ianuarie 1999.Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, stabileşte, în chiar primul articol, competenţele instituţiei. Astfel, se prevede că instituţia are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor publice, or, este cunoscut că acest gen de litigii este dat spre competentă soluţionare autorităţii judecătoreşti. De asemenea, în spiritul aceluiaşi articol, Avocatul Poporului nu poate efectua acte de urmărire penală, deoarece acestea sunt domeniul de soluţionare de către organele de cercetare penală din Ministerul de Interne sau Ministerul Public, după caz.

Însă, potrivit art. 18 din lege, în situaţiile în care Avocatul Poporului constată că soluţionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenţa Ministerului Public, se află pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii, care sunt obligaţi să comunice concluziile la care s-a ajuns şi măsurile luate. Aşadar, chiar dacă Avocatul Poporului nu se poate substitui autorităţilor publice, potrivit art. 2 alin. (2) din lege, acesta are totuşi posibilitatea sesizării autorităţilor competente, care sunt obligate să comunice concluziile la care s-a ajuns şi măsurile luate.

În acelaşi sens, deosebit de importantă este prevederea art. 25 alin. (2), care dispune că, dacă

Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport, conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.

Chiar şi în aceste situaţii deosebite, în care Avocatul Poporului nu se poate substitui, potrivit art. 2 alin. (2) din lege, autorităţilor publice competente să soluţioneze astfel de fapte, acesta are, totuşi, obligaţia să le sesizeze preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului sau primului-ministru, după caz.

Totuşi, în scopul soluţionării corecte a cererilor cu care a fost sesizat, Avocatul Poporului are posibilitatea să efectueze anchete proprii, să ceară autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării cererii ( art. 21 alin. (1) din lege ).

De asemenea, în acelaşi scop, Avocatul Poporului are acces la documentele secrete deţinute de autorităţile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru soluţionarea plângerilor care i sau adresat, cu obligaţia legală şi subsidiară de a nu divulga sau face publice informaţiile sau documentele secrete la care a avut acces, obligaţia extinzându-se şi asupra adjuncţilor şi a personalului instituţiei ( art. 19 din lege).

În concluzie, chiar dacă Avocatul Poporului, în activitatea sa, nu se substituie autorităţilor publice, acesta are, totuşi, la dispoziţie posibilităţi extinse pentru efectuarea anchetelor proprii, în scopul soluţionării legale a plângerilor cu care a fost sesizat, însă este necesar ca acestea să se înscrie în sfera de competenţă prevăzută de legea de organizare şi funcţionare a instituţiei.

Deşi instituţia Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice( de unde s-ar putea deduce că intră în sfera de competenţă raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice în totalitatea lor), prin art. 15 alin. (2) şi (4), se limitează sfera de competenţă a instituţiei, excluzându-se plângerile anonime sau care au ca obiect încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an de la data la care persoana a luat la cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii, precum şi petiţiile care au ca obiect anumite autorităţi publice.

Astfel, art. 14 alin. (2) dispune că nu pot fi luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac obiectul plângerii.

Dacă, în cazul plângerilor anonime, este normal ca acestea să nu fie luate în considerare, în privinţa petiţiilor care au ca obiect încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an, considerăm că restrângerea adoptată de legiuitor este severă, ţinând cont că instituţia Avocatul Poporului este o instituţie nou creată în România iar cetăţenii nu cunosc foarte bine care sunt competenţele acesteia.

De asemenea, art. 15 alin. (4) dispune că Nu fac obiectul instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, precum şi ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii judecătoreşti. Aşadar, de la regula generală, instituită de art. 1 din Legea nr. 35/1997, prin care instituţia Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice, prin art. 15 alin. (4), se instituie excepţia de la această regulă, şi anume, se scot din sfera de competenţă conferită instituţiei, anumite autorităţi publice limitativ determinate, precum Parlamentul cu cele două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor, Guvernul, Autoritatea Judecătorească şi Curtea Constituţională, Preşedintele României şi preşedintele Consiliului Legislativ. Însă acelaşi alineat cuprinde şi excepţia la prevederile lui, respectiv legile şi ordonanţele, care pot face obiectul instituţiei Avocatul Poporului.

Deci, în urma analizei textului de mai sus, se poate observa că mai rămân în sfera de competenţă a Avocatului Poporului, aşa cum se poate deduce şi din textul art. 21 alin. (2), doar autorităţile administraţiei publice. Totodată, trebuie menţionat că, în accepţiunea textului art. 15 alin. (4), în cazul Curţii Constituţionale, sunt exceptate doar actele care emană în calitatea ei de autoritate de jurisdicţie Constituţională (art. 1 din Legea nr. 47/1992), în speţă Deciziile luate de Curtea Constituţională. În acest spirit, considerăm că actele ce nu au un astfel de caracter pot face obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului. Putem exemplifica, aici, actele de destituire din diverse funcţii.

În cazul autorităţii judecătoreşti, de asemenea, sunt exceptate actele care sunt emise în calitatea ei de autoritate publică, cu menţiunea, prevăzută de art. 18 din Legea nr. 35/1997, republicată, ca, în cazul în care Avocatul Poporului constată că soluţionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenţa Ministerului Public, se află pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe ministrului justitiei, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de judecată, potrivit competenţei acestora, care sunt obligaţi să comunice concluziile la care s-a ajuns şi măsurile luate.

În acelaşi timp, în cazul Consiliului Legislativ, constituie excepţii doar actele şi faptele preşedintelui, nu şi celelalte acte administrative ce emană de la acest for, textul de lege referindu-se strict la ,,preşedintele Consiliului Legislativ”, aceeaşi remarcă fiind făcută şi pentru Preşedintele României.

Referitor la Puterea Legislativă, deoarece sunt enumerate Camera Deputaţilor, Senatul, Parlamentul, considerăm că nu pot face obiectul instituţiei Avocatul Poporului actele sau faptele administrative, cu excepţia celor luate de persoanele cu funcţii de conducere din aparatul administrativ al Parlamentului sau Camerei Deputaţilor sau Senatului, însă fără a avea calitatea de deputat sau senator, spre exemplu decizii de destituire din diverse funcţii.

Aceleaşi concluzii se pot configura şi în ceea ce priveşte Guvernul, cu menţiunea că, potrivit art. 107 din Constituţie, actele Guvernului sunt hotărârile şi ordonanţele, ceea ce înseamnă că restul actelor emise pot face obiectul instituţiei Avocatul Poporului.

De remarcat este faptul că, pe lângă autorităţile administraţiei publice, prin art. 28 care dispune că prevederile Legii nr. 35/1997, republicată, se aplică şi actelor administrative ale regiilor autonome, introducându-se, astfel, în sfera de competenţă a instituţiei Avocatul Poporului şi regiile autonome care, după cum se ştie, nu pot fi considerate autorităţi publice, acestea situându-se în sfera comercialului, având un scop lucrativ şi, în general, prin activitatea acestora se urmăreşte obţinerea unui profit.

Însă, deoarece regiile autonome sunt în administrarea statului, acestea regăsindu-se cu precădere în domenii de interes naţional, s-a considerat necesar ca şi acestea să fie incluse în sfera de competenţă a instituţiei Avocatul Poporului, bineînţeles cu raportare strictă la actele administrative emise de acestea.

Până în acest stadiu, am evidenţiat care sunt condiţiile în care Avocatul Poporului poate demara cercetările, şi anume la plângerea prealabilă a cetăţenilor sau, în cazul sesizării din oficiu, autorităţile publice împotriva cărora pot fi luate în considerare plângerile.

Pentru o descriere exhaustivă a acestei instituţii, vom analiza succint care este finalitatea acţiunilor Avocatului Poporului, în cazul în care constată că plângerea cu care a fost sesizat este întemeiată. Aceasta este fixată de prevederile art. 21 alin. (1) din lege, unde se dispune că, în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc, aşadar prevederile art. 2 alin. (1) care consacră independenţa Avocatului Poporului faţă de orice autoritate publică sunt întărite de prevederile art. 21 alin. (1).

De remarcat este faptul că recomandările pot conţine sesizarea autorităţilor administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor sau faptelor administrative (art. 21 alin. (2) din lege), ori solicitarea autorităţilor administraţiei publice care au încălcat drepturile sau libertăţile persoanei lezate de a reforma sau revoca actul administrativ şi a repara pagubele produse, precum şi de a repune persoana lezată în situaţia anterioară (art. 23 alin. (1) din lege). Recomandările emise de Avocatul Poporului au un caracter obligatoriu pentru autorităţile publice în cauză, prevăzut de art. 23 alin. (2), care dispune că autorităţile publice vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, pentru repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi vor informa despre aceasta pe Avocatul Poporului.

În cazul nerespectării, de către autorităţile publice în cauză, a recomandărilor emise de Avocatul Poporului, trebuie arătat că acesta nu are la dispoziţie sancţiuni sau măsuri coercitive, însă, pe lângă utilizarea căilor ierarhic superioare, poate publica în mijloacele de informare în masă concluziile la care a ajuns, cu consimţământul persoanei sau al persoanelor interesate şi cu respectarea prevederilor art. 19 privind informaţiile şi documentele secrete (art. 26 alin. (1) din lege). De asemenea, trebuie menţionat că, potrivit articolului 14 alin. (2) din lege, cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.

Aşadar, este de remarcat faptul că, pe lângă nediscriminarea cetăţenilor după reperele amintite, cererile pot fi adresate şi de persoanele străine, sau de către grupuri de persoane, cu menţiunea că acestea este necesar să nu fie organizaţi în vreo asociaţie sau altă formă de asociere care ar presupune să aibă personalitate juridică.

Organizarea instituţiei Avocatul Poporului în România

Experienţa acumulată, dar şi raportarea la exigenţele Ombudsmanului European au implicat unele modificări constituţionale. Astfel, în anul 2003 Parlamentul României, ca putere constituantă, a adus unele perfecţionări vizând: stabilirea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, înscrierea dreptului Avocatului Poporului de a ridica direct, în faţa Curţii Constituţionale, excepţii de neconstituţionalitate, stabilirea de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, alegerea Avocatului Poporului, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru un mandat de 5 ani. Acestea sunt măsuri care au şlefuit şi întărit autonomia instituţiei.

Perfecţionări remarcabile s-au adus şi legii organice a instituţiei: s-a stabilit obligaţia comunicării de puncte de vedere Curţii Constituţionale în procesele care privesc drepturile omului, s-a creat posibilitatea înfiinţării de birouri teritoriale (14 la număr, pe criteriul teritorial al Curţilor de Apel), s-a creat o autoritate distinctă pentru supravegherea activităţii în domeniul protecţiei datelor personale( aliniindu-ne, astfel, la legislaţia europeană în domeniu), s-au detaliat dispoziţiile 63 constituţionale privind adjuncţii Avocatului Poporului, s-au completat şi îmbunătăţit regulile privind statutul personalului şi cele financiare.

Experienţa instituţiei şi eficienţa sa actuală demonstrează că deciziile acesteia nu se pot fundamenta pe puterea de represiune, pe puterea sancţionatorie, deoarece  esenţializează dialogul, spiritul mediator şi pacifist, cu atât mai mult, cu cât într-o democraţie constituţională, fondată pe clasicul principiu al separaţiei şi echilibrului puterilor (principiu înscris de altfel în art. 1 al Constituţiei), Avocatul Poporului este şi trebuie să rămână autoritatea care să faciliteze echilibrul nu numai între puterile publice, ci şi între acestea şi societate61.

În aplicarea art.55 din Constituţie şi conform dispoziţiilor articolului 15, alineatul (4) din Legea nr. 35/1997, republicată, Avocatul Poporului nu îşi poate extinde atribuţiile asupra Ministerului Public şi asupra justiţiei, ci poate doar să sesizeze, în legătură cu problema ivită, pe ministrul justiţiei, Ministerul Public sau pe preşedintele instanţei de judecată, după caz, care sunt obligaţi să îi comunice măsurile luate. Pe cale de consecinţă, prin noţiunea de ,,autorităţi publice, la care se referă articolul 1 din lege, trebuie să înţelegem, de lege lata, doar autorităţile administraţiei publice. Deşi, din dispoziţiile legale, nu rezultă că ar exista raporturi între Avocatul Poporului şi justiţie, considerăm că, de lege ferenda, astfel de raporturi ar putea fi reglementate.

Astfel, nicio dispoziţie constituţională nu interzice Avocatului Poporului de a  apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor în raport cu justiţia, interdicţie prevăzută în mod expres în mai multe constituţii ale mai multor state, evident, într-o modalitate sau alta. Organizarea şi funcţionarea făcute prin lege organică şi exercitarea atribuţiilor în limitelegale nu pot deroga de la scopul prevăzut în dispoziţiile constituţionale neprohibitive, referitoare la raporturile juridice ale Avocatului Poporului cu autorităţile publice(inclusiv, deci, cu justiţia).

Cu alte cuvinte, faţă de prevederile Constituţiei, Legea nr.35/1997 republicată ar trebui să cuprindă şi atribuţii de supraveghere a modului de desfăşurare a procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti şi numai dacă, în desfăşurarea acestor proceduri, s-au produs încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Asemenea atribuţii există, aşa cum deja s-a examinat, în alte sisteme constituţionale cu mare tradiţie în domeniu şi care, de aceea, nu ar putea fi ignorate. Cât priveşte limitele atribuţiilor Avocatului Poporului, aceasta este o problemă care se poate soluţiona, în lumina prevederilor Art. 6 din Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a drepturilor omului. Însă, dacă aceste argumente ar putea fi combătute, există un altul care greu ar putea fi înlăturat, şi anume prevederile Art. 6 din Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care este aplicabilă în sistemul nostru de drept, în condiţiile Art. 20 din Constituţie şi pe baza Legii nr. 30/1994 de ratificare a acestor convenţii. Conform Art. 6 din Convenţie, orice persoană are dreptul să îi fie examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege.

Şi în România este posibilă încălcarea acestui text de însăşi autoritatea judecătorească, iar soluţiile de sancţionare a judecătorilor, dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii şi pentru tergiversarea soluţionării proceselor, sunt o demonstraţie în acest sens. Intervenţia Consiliului Superior al Magistraturii nu înlătură încălcarea Art.6 din Convenţie şi nu elimină astfel necesitatea intervenţiei Avocatului Poporului, pentru că, printr-o asemenea tergiversare se ajunge, cel puţin, la încălcarea unui principiu al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, şi anume egalitatea în drepturi, prevăzută de Art.16 din Constituţie. O astfel de încălcare nu este examinată de nicio instituţie din România, iar consecinţele, uneori, sunt şi de ordin pecuniar.62

Textul Constituţiei României precizează că Avocatul Poporului apără ,,drepturile şi libertăţile cetăţenilor„63. Aceasta înseamnă că protecţia oferită de Avocatul Poporului se referă la totalitatea drepturilor cuprinse în Constituţie şi în alte legi. Introducerea Avocatului Poporului cu rol de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei în cadrul juridic românesc permite ca cererile formulate de cei lezaţi de către autorităţile administraţiei publice să cunoască cel puţin trei căi de soluţionare, fără ca între acestea să se fi stabilit vreo ordine ierarhică. Aceste trei opţiuni, la îndemâna oricărei persoane, sunt: procedura administrativ-ierarhică, procedura necontencioasă în faţa Avocatului Poporului şi procedura contencioasă în faţa instanţelor judecătoreşti. Apare deci evident faptul că, în dreptul românesc, s-a instituit un sistem complex şi eficient de garanţii juridice pentru protecţia persoanei, iar Avocatul Poporului constituie una din acestea, al cărei rol concret nu poate decât să crească odată cu intensificarea activităţii sale. Structura sa organizatorică presupune existenţa unor organe de conducere – Avocatul Poporului ajutat de adjuncţii şi consilierii săi – şi a unor organe de executare a atribuţiilor specifice, servicii generale – departamentele de specialitate, secretariatul general şi direcţia pentru relaţiile cu instituţiile statului, cu societatea civilă şi de relaţii externe.

Funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului a fost concepută de legiuitorul român de o manieră ce presupune cu necesitate participarea efectivă a acestuia în etapele sale esenţiale, aspectele de pură executare a atribuţiilor fiind realizate autonom de organele executive.

Desfăşurarea procedurilor în faţa Avocatului Poporului

Daca sin sesizari   rezultă necesitatea unei anchete proprii, Avocatul Poporului este singurul care poate decide în consecinţă. În hotărârea luată, el trebuie să indice faptele şi documentele ce urmează a fi supuse anchetei, autoritatea administrative căreia îi aparţin, motivarea demersului său prin rezumarea cererii primite şi, în final, persoanele care vor efectua ancheta din împuternicirea sa (art.40 din Regulament). În efectuarea acestei anchete, împuterniciţii Avocatului Poporului pot să audieze şi să ia declaraţii de la orice funcţionar public al autorităţii indicate în decizia acestuia, inclusiv de la conducătorii ei, precum şi de la orice persoană ce ar putea furniza informaţii utile. Concluziile anchetei vor fi incluse în referatul întocmit  de titularul lucrării şi înaintat Avocatului Poporului. Avocatul Poporului îşi poate desfăşura activitatea şi în afara sediului instituţiei. Astfel, el poateintra în sediul oricărei autorităţi publice, cu acordul conducerii administrative a acesteia sau, la nevoie, cu concursul Ministerului Public.

61 A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Constitutional Law in Romania, Ed. Kluwer, London, 2013, p. 96 şi urm.

62 A se vedea Gheorghe Iancu, Avocatul poporului şi justiţia, în Revista de Drept public nr.1/2002, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti 2002, p.118.

El poate efectua inspecţii în penitenciare, în alte locuri de detenţie sau reeducare sau în incinta unităţilor militare şi poate avea discuţii cu oricare din persoanele aflate acolo (art. 44 şi 45 din Regulament).

 Această parte a activităţii sale este cea în cadrul căreia este de presupus că Avocatul Poporului constată stările de lucruri care pot conduce la autosesizarea sa. Procedura declanşată din oficiu urmează acelaşi curs ca şi cea la cerere.

În cazul în care cererea a fost soluţionată pe cale amiabilă sau temeiurile pentru care a fost formulată au încetat, Avocatul Poporului poate întrerupe efectuarea anchetei proprii, ceea ce însă va pune capăt şi cursului cererii şi întregii proceduri în faţa acestei instituţii. Încetarea procedurii va fi adusă la cunoştinţa petiţionarului (art. 41 din Regulament).

În finalul procedurii, intervenţia Avocatului Poporului este indispensabilă din două puncte de vedere. În primul rând, finalizarea procedurii presupune încunoştiinţarea persoanei lezate de rezultatul demersului său şi sensibilizarea autorităţii administraţiei publice cu privire la o eventuală îmbunătăţire a activităţii sale. În al doilea rând, mai general, fiecare procedură individuală ajută instituţia Avocatul Poporului în îndeplinirea menirii sale, anume aceea de a contribui, în mod activ, la eliminarea unor fenomene care parazitează orice administraţie, prin evidenţierea modalităţilor lor de manifestare şi propunerea de soluţii corecte.

OMBUDSMANUL  EUROPEAN

Încă de la înfiinţarea sa, Ombudsmanul European a apărut ca o modalitate a controlului parlamentar asupra executivului – în vechea tradiţie constituţională nordică –, precum şi ca un gardian independent al drepturilor cetăţenilor38.

În primele luni, ombudsmanul a fost obligat să adopte un profil atenuat, din cauza noutăţii instituţiei şi a controverselor ce au marcat crearea sa. Urmând strict litera Tratatelor şi statutelor ce îi defineau funcţiile. În primul său raport, înaintat după câteva luni de activitate, a declarat, în mod clar, că el nu ar soluţiona problemele politice, dar ar evalua admisibilitatea plângerilor şi le-ar studia cu atenţie. De asemenea, a specificat că nu intenţiona să-şi restrângă misiunea numai la cazuri de administrare defectuoasă39, conferindu-şi o dublă misiune – atât implementarea drepturilor cetăţenilor la toate nivelele de guvernare a Uniunii, cât şi transparenţa în activităţile instituţiilor şi organismelor Comunităţii, adică a subliniat intenţia sa de a-şi asuma dublul rol jucat de către ombudsmanul din tradiţia nordică – să-i sprijine pe cetăţeni în problemele acestora cu administraţia şi să promoveze, din proprie iniţiativă, principiile transparenţei şi responsabilităţii inerente pentru conceptul de practici pentru o bună administrare. Din acel moment, a declarat, în mod constant şi repetat, că obiectivul său era nu numai de a rezolva anumite probleme, ci şi de a contribui la consolidarea unei administraţii deschise, democratice şi responsabile .

instituţia Ombudsmanului European a fost garanţia respectării drepturilor individului, în condiţiile mixajului evident al sistemului administrativ, îndeplinind o funcţie de mediere, paralel cu cea de educare a cetăţeanului în relaţiile sale cu birocraţia, de protecţie a lui, impunând-o ca o autoritate de facto40.

  Astazi Ombudsmanii naţionali de la nivelul Europei sunt constituiţi în Reţeaua Europeană a Ombudsmanilor (European Network of Ombudsmen), fiind compusă din mai mult de 90 de birouri, existente în 32 de ţări europene. Reţeaua Europeană a Ombudsmanilor s-a înfiinţat în anul 1996 şi începând cu acel moment, s-a dezvoltat ca un puternic şi eficient instrument de colaborare pentru ombudsmani şi personalul din cadrul birourilor, fiind privită ca un mecanism oportun în cooperarea şi soluţionarea cazurilor înaintate, dat fiind faptul că, de o importanţă deosebită pentru Ombudsmanul European, libertatea de a se ocupa cu promptitudine şi eficacitate de plângerile care intră în competenţa sa este esenţială. Externalizarea activităţilor desfăşurate, diseminarea experienţelor şi a practicii sunt concretizate în cadrul seminarelor şi întâlnirilor, al corespondenţei electronice periodice sau al forumurilor de discuţii. Ombudsmanii naţionali şi organismele similar din cadrul Reţelei au numit, fiecare, o persoană de legătură care să îndeplinească rolul de contact pentru ceilalţi membri ai acesteia. Reţeaua Europeană a Ombudsmanilor cuprinde atât ombudsmani naţionali, cât şi ombudsmani regionali, precum şi organisme similare din statele membre sau din alte state din Europa. Această extensie a nstituţiilor care se ocupă de promovarea şi protejarea drepturilor omului prin mijloace necontencioase, şi în structurile administrative ale statelor europene care nu sunt membre ale UE demonstrează că, în îndeplinirea idealului de bună administrare, autorităţile publice admit că respectarea drepturilor cetăţenilor este cel mai important obiectiv.

39 A se vedea Ioan Alexandru, Drept Administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2006, p. 84.

40 A se vedea Raluca Beşteliu, Drept internaţional public, volumul I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 101.

41 A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol I, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 74.

În afară de Reţeaua Europeană a Ombudsmanilor, mai pot fi întâlnite şi alte asocieri ale ombudsmanilor, în funcţie de specificul activităţilor sau în funcţie de zona din care provin, astfel:

Asociaţia ombudsmanilor şi mediatorilor francofoni67 este o asociaţie fără scop lucrativ, ce joacă un rol esenţial în promovarea şi consolidarea acestui tip de instituţii. Lamomentul înfiinţării sale, din cele 52 de state şi guverne vorbitoare de limba franceză, numai 15 avea reglementată o astfel de instituţie. Astăzi, mai mult de 30 de ţări au adoptat-o. Asociaţia are ca rol principal promovarea rolului Ombudsmanului în tările francofone şi încurajarea dezvoltării unor instituţii independente de mediere în spaţiul vorbitor de limba franceză.

Institutul European al Ombudsmanului68 este o asociaţie ştiinţifică, constituită cu scopul de a aborda ştiinţific problemele legate de drepturile omului, protecţia cetăţenilor şi instituţiile ombudsmanilor. Începuturile acesteia datează din 1982, când a fost înfiinţată la Innsbruck, denumirea iniţială fiind Academia Europeană a Ombudsmanului.

Institutul Internaţional al Ombudsmanului69, înfiinţat în 1978, este singura organizaţie globală pentru cooperare între mai mult de 150 de instituţii de tip ombudsman. Pe lângă conferinţele periodice, Institutul organizează şi schimburi de informaţii regionale şi internaţionale. Acesta este dispus pe regiuni, astfel: Africa, Asia, Australasia&Pacific, Europa, Caraibe şi America Latină şi America de Nord. Institutul are 3 limbi de lucru, engleză, franceză şi spaniolă.

Reţeaua ombudsmanilor pentru copii din Europa de Sud-Est(CRONSEE)70 este o reţea informală a instituţiilor pentru drepturile copiilor independente, care a fost înfiinţată şi funcţionează la nivel naţional, regional sau local, în statele din sud-estul Europei. Scopul CRONSEE este Acela de a contribui la protecţia şi promovarea drepturilor copiilor la nivel naţional şi internaţional, prin facilitarea schimbului de experienţă şi diseminarea informaţiilor, prin colaborare şi prin adoptarea şi publicarea unor declaraţii comune referitoare la drepturile copiilor.

Analizând competenţele si atribuţiile ce intră în sarcina ombudsmanilor de la nivelul ţărilor membre din Reţeaua Europeană a Ombudsmanilor, admitem că protejarea drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a oricăror forme de discriminare faţă de cetăţeni reprezintă punctele comune ce constituie misiunea ombudsmanilor naţionali. Un alt aspect relevant îl constituie faptul că, pentru majoritatea ombudsmanilor naţionali, modelul de organizare şi formare a instituţiei îl constituie cel al primului ombudsman din Suedia, împrumutând de la acesta şi o parte din ideile şi scopurile pentru care a fost înfiinţat, dar dezvoltate, individualizate pe parcurs, în funcţie de specificul fiecărei ţări şi de problemele cucare se confruntă cetăţenii în raporturile lor cu autorităţile  publice.

Realitatea de fapt din Europa actuală, revelată prin prezenţa activă a instituţiilor de tip Ombudsman, demonstrează că, practic, acestea au căpătat un caracter universal, fiind mijloacele necontencioase de promovare şi protecţie a drepturilor omului.

Operaţionalizând o sinteză a formelor de organizare şi de manifestare a ombudsmanilor naţionali din Europa, membri în Reţeaua Europeana a Ombudsmanilor, se observă faptul că majoritatea sunt numiţi de Parlamentul statului din care fac parte şi sunt nomenclaturizaţi în funcţie de opţiunile naţionale. O excepţie o constituie ombudsmanii numiţi de către preşedinte(de exemplu, în Franţa şi Irlanda) sau la propunerea reginei (Marea Britanie). Numirea în funcţie a persoanelor desemnate a exercita atribuţiile ombudsmanului naţional se realizează pentru perioade diferite, cuprinse între 5 şi 7 ani.

 În majoritatea statelor, ombudsmanul este ajutat de unul sau mai mulţi adjuncţi, în funcţiile de complexitatea sarcinilor care îi intră în sfera de atribuţii. În acest sens, în analizele efectuate supra, am identificat şi practica numirii unui adjunct(sau mai multora) pe probleme specifice, cum ar fi drepturilor copilului, pentru populaţia romani (de exemplu, în Grecia), pentru cei ale căror drepturi au fost încălcate în cadrul sistemului sanitar (de exemplu, Marea Britanie), dar şi pentru cei care sunt încarceraţi sau privaţi de libertate dintr-un motiv sau altul, ca urmare a implementării Mecanismului Naţional de Prevenire a Torturii.

În privinţa dimensiunii competenţelor, observăm că, din ombudsmani membri ai Reţelei europene analizaţi de noi, un număr redus are în competenţă şi investigarea judecătorilor şi sesizarea cu privire la abaterile disciplinare ale acestora, săvârşite în procesul de exercitare a atribuţiilor ce le revin. Remarcăm, de asemenea, că la unul din ombudsmani există iniţiativa de realizare a unui forum pentru depunerea unei petiţii publice, la care să contribuie toţi cei care se consideră lezaţi în problema supusă atenţiei pe acest canal de comunicare.

67 http://www.aomf-ombudsman-francophonie.org.

68 www.eoi.at.

69 www.theioi.org.

Ca obligaţii generale şi comune, constatăm că, pentru toţi combudsmanii înregistraţi supra se impune îndatorirea de a prezenta anual un raport Parlamentului, privitor la activitatea desfăşurată pe parcursul anului respectiv, în probleme legate de respectarea drepturilor omului de către autorităţile  publice. De asemenea, în afară de prezentarea raportului anual, ombudsmanul membru al Reţelei nu primeşte ordine sau recomandări de la nicio autoritate, fiind o instituţie independentă. O altă trăsătură comună ce apare la majoritatea ombudsmanilor din Reţea este reprezentată de instituirea Mecanismului Naţional de Prevenire a Torturii, implementat ca urmare a ratificării Protocolului Opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de la New York, la 18 decembrie 2002.

Carateristicile Ombudsmanul European

1. Ombudsmanul European este un organ unipersonal, având natura juridică de împuternicit cu

atribuţii precise al Parlamentului European, care îl numeşte pentru un mandat de 5 ani, ce poate fi reînnoit fără restricţii. El îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al

Comunităţilor şi în interesul cetăţenilor Uniunii Europene. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea,

Ombudsmanul European dispune de un secretariat, care este o adevărată organizaţie. El este asistat de 30 de persoane calificate (jurişti, administratori, secretare etc.)..

Ombudsmanul European. Reglementarea legală

Ombudsmanul European are ca obiectiv principal realizarea transparenţei administrative unionale, concretizată prin realizarea unor anchete proprii în cazurile deduse;44 statutul şi condiţiile generale de exercitare a atribuţiilor sunt stabilite de Parlamentul european, cu avizul Comisiei şi aprobarea Consiliului, votată de acesta cu majoritate calificată.45

La textul din tratatele invocate, se adaugă următoarele reglementări, prin care se asigură funcţionarea specifică a Ombudsmanului European:

· Decizia nr. 94/262 a Parlamentului European privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor mediatorului;46

· În iunie 2008, s-a modificat statutul Ombudsmanului European, noile regulementări acordând acestuia acces deplin la documentele Uniunii Europene în cadrul anchetelor lui, clarificând regulile privind mărturiile funcţionarilor care nu depun declaraţii nici ca persoană fizică, nici în cadrul unei anchete, ci ca funcţionar responsabil de un anumit dosar şi recunosc necesitatea ca Ombudsmanul European să colaboreze cu instituţiile naţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale.47

· Decizia Ombudsmanului European cu privire la adoptarea dispoziţiilor de executare, adoptată la 8 iulie 2002, care reglementează funcţionarea internă a funcţiei Mediatorului şi care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003. Dreptul de a se adresa cu plângere Mediatorului este prevăzut în textul Constituţiei art. I-10 la Titlul II „Drepturile Fundamentale şi Cetăţenia Uniunii” şi în Carta drepturilor fundamentale art. II-103.48

· Codul european de bună conduită administrativă.

Misiunea49

 Ombudsmanului European este apărarea persoanelor în cazurile de proastă administrare în activitatea instituţiilor şi organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în ceea ce priveşte activitatea jurisdicţională.

3. Principalele mijloace de acţiune ale Ombudsmanul European sunt:

a. Raportul anual, susţinut în faţa Parlamentului European, în care prezintă rezultatele anchetelor sale, şi care conţine date privitoare la petiţiile soluţionate de către Ombudsman, diferitele probleme cu care s-a confruntat în exercitarea competenţelor sale. Raportul se publică pentru a fi accesibil oricărei persoane.50

49 Condiţiile generale de exercitare a funcţiei au fost stabilite prin Decizia nr. 94/262 din 9 martie 1994 a Parlamentului – J. Of. L 113/15 din 4 mai 1994.

50 A se vedea Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, 2004, p. 21.

b. Raportul special, care se transmite la sfârşitul anchetei Parlamentului European şi instituţiei sau organului comunitar reclamat şi care poate conţine recomandări de natură a elimina cazul de proastă administrare şi de a da satisfacţie reclamantului. 51

Ombudsmanul stabileşte un raport conţinând recomandări, dacă estimează că:

– este posibil ca instituţia să elimine cazul de proastă administrare;

– cazul de proastă administrare are implicaţii generale.

În termen de 3 luni, se impune ca instituţia respectivă să trimită opinia sa circumstanţială Ombudsmanului European; aceasta poate consta în a accepta decizia ombudsmanului şi a detalia măsurile luate pentru punerea în practică a recomandărilor.

Dacă ombudsmanul analizează şi admite că  opinia nu este  satisfăcătoare, poate trimite un raport special Parlamentului European, pentru cazul de proastă administrare. El trimite un exemplar al raportului petentului şi instituţiei în cauza52. Raportul anual şi raportul special pot conţine recomandări, iar Comisia de petiţii a Parlamentului este responsabilă de redactarea raportului asupra activităţii Ombudsmanului. Aceste rapoarte sunt apoi dezbătute şi adoptate în plen. Raportul este tradus în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.53

c. Anchetele sunt modalitatea prin care se stabileşte starea de fapt, ce ar putea reprezenta un caz

de proastă administrare, în cadrul cărora are dreptul să solicite instituţiilor şi organelor comunitare orice informaţii sau documente necesare clarificării situaţiei şi să audieze funcţionarii sau agenţii ce aparţin acestora;54

În termenii praxisului comun, Ombudsmanul European desfăşoară anchete pe baza sesizărilor primite, dar poate desfăşura şi anchete din propria iniţiativă; capacitatea de a recurge la o anchetă din proprie iniţiativă permite Ombudsmanului să analizeze un caz de proastă administrare, precizat într-o plângere, chiar dacă ea este făcută de o persoană neabilitată să sesizeze Ombudsmanul.55

d. Comentariile critice pot fi formulate dacă se estimează că:

– nu este posibil pentru instituţia în cauză să elimine cazul de proastă administrare;

– cazul de proastă administrare are implicaţii generale.56

Codul Bunei Conduite şi activitatea Ombudsmanului European

Codul European pentru buna conduită administrativă fundamentează normele esenţiale de conduită, obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, evidenţiind un mod de comportament care nu a fost, până în prezent, instituţionalizat sau respectat, cum ar fi evitarea conflicului de interese şi a utilizării funcţiei pentru propriul interes

Până în prezent, aplicarea Codului este lentă, parţială, deoarece lipsesc dispoziţiile legislative suficient de clare, care să stabilească sancţiunile în cazul încălcării prevederilor sale. În lipsa unei astfel de clarificări, motivaţia funcţionarilor publici de a adopta şi aplica profesionalismul, integritatea si imparţialitatea cerute de lege este deficient.

Extras

– sursa:    “Institutia Ombudsmanului” la nivel European GRIGORE ALEXANDRU JIANU  Ed. IRDO 2013